Scrisoare deschisă…

Dragă suflete nemântuit, iţi scriu cu speranţa că vei citi şi ne vei ierta pe noi, toţi care se presupune că suntem mântuiţi, dar uităm că trebuie să şi demonstrăm acest lucru.

Cât contează ce iţi doreşti în adâncul sufletului, prin mintea ta plină de neînţelesuri ascunse, de idei care ar fi putut să fie puse în practică şi să ajute la ceva în lume? Dar, tu de unde să ştii adevărul? Noi, sufletele mântuite, trecem pe lângă tine şi ne gândim că poate vei veni la biserică şi vei afla scopul şi modul  în care poţi fi salvat, iar, dacă ne atragi atenţia, te pomenim în rugăciunile noastre, când ne amintim, dar, cum ispita e mare, în două cuvinte terminăm, pentru că avem nevoie de timp să cerem: o viaţa mai bună, maşină, soţ, soţie şi  toate celelalte pentru noi. Ne gândim că suntem tineri şi dacă nu cerem noi, nu o va face nimeni. Şi mai zicem că ne este milă de tine, suflet nemântuit.

Am fost creaţi din ţărână şi a fost pus un suflet în noi, dar cum să ştii că nu trupul trebuie lucrat să arate impecabil, ci sufletul? Prea puţin au contat pentru mine strigătele tale de neputinţă, te-am lăsat singur, când puteam face ceva pentru tine. Cine să-ţi spună, dacă noi, sufletele mântuite, suntem preocupate de cum să fim mai buni şi mai populari? Noi suntem: “100% pentru Hristos.”

Cu responsabilitate, mărturisesc că am putut să fac mai multe pentru voi şi nu am făcut, iar atunci când am încercat să fac ceva, simţindu-mă mustrat de cugetul meu, acţiunile mele au fost prea slabe  pentru a vă atrage atenţia asupra poziţiei mele. Am încercat să stau cât mai mult în pătratul meu, gândindu-mă că aşa e mai confortabil şi plăcut. Mesele bogate cu întâlniri de tineret, programele binecuvântate cu cântări şi mesaje, părtăşie fără număr – toate acestea m-au ajutat să uit de voi, nelăsându-vă să vă hrăniţi nici măcar cu firimiturile căzute de la mesele noastre, ale pocăiţilor.

Dragostea am folosit-o doar atunci când am simţit, uitând că ea este o alegere continuă, putând în acest fel să iubesc necondiţionat, fără să mă uit la înfăţişarea omului sau la statutul său social. M-am ferit să vă spun adevărul care vă poate face liberi, motivul pentru care aţi fost creaţi, sau sensul vieţii, care vă dă valoare şi identitate proprie, lăsându-mă dus de sentimente mediocre de comoditate.

În final, suflete nemântuite, vă rog să mă iertaţi. Iertaţi-mă pentru că m-am gândit la mine şi nu la voi, iertaţi-mă că, deşi mă rugam pentru voi, aveam ocazia să fac ceva şi nu am facut. Totodată, vă rog să iertaţi toate sufletele mântuite care nu şi-au dat seama de importanţa adevărului pe care îl deţin şi pe care nu îl folosesc îndeajuns.

Sursa. FlacăraÎnchinării.ro

Ai văzut imaginea în ansamblu?

A fost un om ce avea patru fii. El a vrut să-i înveţe pe fiii lui să nu judece lucrurile prea repede, aşa că i-a trimis să vadă un copac ce era la o mai mare distanţă de casa lor.

L-a trimis pe primul fiu când era încă iarnă, pe al doilea – primavara, al treilea – vara, iar pe cel mai tanar – toamna.

Apoi, după ce fiecare din ei văzuse acel copac, el i-a chemat pe cei patru să descrie ce au văzut.

Primul fiu a zis că era un copac urât, încovoiat şi strâmb. Al doilea fiu nu a zis la fel, ci a descris copacul ca fiind înmugurit şi plin de promisiuni. Cel de-al treilea nu a fost de acord cu cei dinaintea lui, el a spus că era plin cu flori ce miroseau aşa plăcut şi frumos la privit, a fost unul din cele mai frumoase lucruri ce le văzuse. Ultimul fiu i-a dezaprobat pe toţi cei trei, zicând că acel copac era plin de fructe coapte, plin de viaţă.

După ce a ascultat răspunsurile celor patru fii, tatăl înţelept le-a răspuns:

Fiilor, aveţi dreptate, pentru că aţi văzut doar câte un singur sezon din viaţa copacului, dar voi nu puteţi judeca copacul sau un om sau orice altceva, în urma unui sezon.

Cele mai multe lucruri pot fi judecate la sfârşit, când toate anotimpurile au trecut. Cred că fiecare din voi a judecat pe cineva sau ceva prematur şi noi probabil am experimentat durerea, fiind judecaţi în acest fel. Doamne, iartă-ne!

Trebuie să înlăturăm îndoiala, avem nevoie să privim îndeaproape, aşa încât să vedem imaginea în ansamblu, înainte de a judeca.

Domnul a făcut aceasta pentru noi toţi, în tot acest timp. Este aşa de mult lucru de făcut!

Sursa. resurse crestine.ro

Abilitate…

Un om pios stătea de vorbă cu Dumnezeu şi I-a spus:

– Doamne, aş vrea să ştiu cum e Raiul şi cum e  Iadul.

Dumnezeu l-a condus pe om către două uşi. A deschis una dintre uşi iar omul a privit înăuntru. În mijlocul incăperii se afla o mare masă rotundă. Pe masă se afla un vas mare cu tocană, care mirosea foarte bine şi care l-a făcut pe om să îi lase gura  apă. Oamenii care stateau la masă erau slabi şi bolnăvicioşi. Păreau a fi înfometaţi. Ţineau linguri cu mânere foarte lungi, care le erau legate de braţe şi astfel puteau ajunge la vas pentru a le umple cu tocana; dar din cauza mânerelor mai lungi decât propriile mâini, nu puteau duce la gură lingurile pline. Omul pios s-a înfiorat la vederea suferinţei lor. Atunci Dumnezeu a spus: „Acum ai văzut Iadul

Au mers apoi către cealaltă cameră şi au deschis uşa . Arăta la fel ca şi prima. Se găsea acolo o masă mare şi rotundă cu un vas mare de tocana, care îţi lăsa gura apă. Oamenii de la masă erau echipaţi cu acelaşi gen de linguri, dar aceştia păreau bine hrăniţi şi durdulii, râdeau şi vorbeau între ei. Omul pios a spus: „nu înţeleg„. „Este foarte simplu” a spus Dumnezeu. „Este nevoie însă de abilitate. Aceşti oameni sănătoşi au învăţat să se hrănească unul pe celălalt, în timp ce ceilalţi se gândeau doar la ei înşişi„.

Când Isus a murit pe cruce, El se gândea la tine.

Sursa. resurse crestine.ro