Ce ar trebui să înveţe politicienii noştri de la Iisus

Potrivit Evangheliilor, Cina cea de Taină (ce nu trebuie confundată cu tradiţionala cină de Paşti a Evreilor) are loc, joi seara, într-o casă aşezată în interiorul zidurilor Ierusalimului. E locaţia – ca să-i zicem aşa – pusă la dispoziţia Mântuitorului de un evreu pricopsit. Cum intrarea în Ierusalim se face discret, Iisus trimite doi ucenici să pregătească masa. Îi conduce la casa cu pricina, amintind de o casă conspirativă, un bărbat cu un urcior cu apă, găsit la intrarea în oraş.

De aici pornind, numeroşi comentatori au atras atenţia asupra unor adepţi pe care îi are Mântuitorul pe traseul pe care se mişcă. Aceştia îi pun la dispoziţie casă şi masă, dar mai ales îl fac familiar membrilor comunităţii. Câteva dintre aceste personaje sunt menţionate în Evanghelii: Zaheu, mai marele vameşilor (Ierihon), Lazăr şi surorile sale, Marta şi Maria (Betania), proprietarul grădinii de pe muntele Măslinilor.

Se poate vorbi astfel de o adevărată reţea de activişti în Galileea şi Iudeea, locuitori ai satelor şi oraşelor în care poposeşte Iisus în cadrul campaniei sale. E ceea ce am putea numi azi structurile din teritoriu şi, deşi textele nu ne-o spun, se înţelege că aceşti activişti, adepţi ai Programului lui Hristos, fac prozelitism înainte de sosirea şi după plecarea Mântuitorului.

Graţie acestei reţele extraordinare de activişti locali, Iisus poposeşte peste noapte în câte o casă din localităţile incluse în traseu. Pe tot parcursul popasului, el trăieşte viaţa comunităţii asemenea unui membru de bază al acesteia. Figuraţia de esenţă e cea a unui oaspete venit pentru o zi, două la un neam sau la un amic de-al lui, din localitatea respectivă. Cu acest prilej, el intră în dialog cu vecinii şi localnicii, dar mai ales rezolvă probleme acute ridicate de cei întâlniţi în cale. Vindecările miraculoase ţin, evident, de ipostaza pe care şi-o asumă Iisus: cea de Fiu al lui Dumnezeu. Citite cu atenţie, ele pot fi însă văzute şi din unghiul comunicării publice. Vindecările sunt puse de Iisus pe seama credinţei în Dumnezeu. Dacă el e purtătorul unui program – hai să-i zicem, politic – al unei dizidenţe la religia mozaică, atunci vindecările pot fi considerate ca un exemplu de rezolvare a problemelor comunităţii dacă aceasta va adera la Programul lui Iisus. Asemănător, Mântuitorul rezolvă problema mesei pentru cei 5.000 de oameni prezenţi la sărbătorirea Paştelui evreiesc. Sau, ca să dăm un alt exemplu, rezolvă pe loc problema vinului la nunta din Cana Galileei. Desigur, minunile săvârşite cu aceste prilejuri (înmulţirea peştilor şi a pâinilor, transformarea apei în vin) dau seamă de puterea sa dumnezeiască. Iisus n-are însă vanitatea de-a le înfăţişa ca simplu efect al puterilor sale individuale. El le prezintă de fiecare dată ca efect al credinţei sale. Altfel spus, pentru cei care asistă la aceste minuni, Iisus are puterea de a le face, deoarece el şi-a însuşit până la nivel de trăire noul Program politico-religios: crede în Dumnezeu! Semnalul comunicaţional e indubitabil: dacă veţi crede ca şi mine, veţi putea face şi voi minuni asemănătoare!

Politicienii noştri îşi croiesc deseori trasee prin ţară. Numai că acestea împărtăşesc un vizibil aer de truc electoral, de îndeplinire stingheritoare a unei obligaţii politicianiste. Candidaţii – în campanie – şi politicienii – în alte împrejurări – trec doar printr-o localitate, îndeplinesc cu hărnicie silnică anumite ritualuri (strâng mâini, beau şi mănâncă, ţucă oameni simpli, ţin discursuri), apoi merg mai departe. Pentru comunitatea respectivă e limpede că oaspetele a venit pe acolo doar pentru a le lua voturile şi, eventual, pentru a se da la televizor că ei au fost în satul X sau urbea Y. Excepţie făcând legionarii, politicienii români de azi şi de ieri n-au ţinut să înveţe din exemplul lui Iisus de a propaga o credinţă. Poate – dacă nu chiar sigur – pentru că ei n-au nicio credinţă.

Sursa. Ion Cristoiu