Cuptorul credinţei!

„Dumnezeul nostru, căruia îi slujim, poate să ne scoată din cuptorul aprins … Şi chiar de nu ne va scoate…” Daniel 3:17, 18

În faţa cuptorului aprins, cei trei tineri iudei au refuzat să-şi compromită credinţa sau să-şi schimbe comportamentul. Ei i-au spus împăratului: „Dumnezeul nostru … poate să ne scoată din cuptorul aprins, şi ne va scoate din mâna ta, împărate. Şi chiar de nu ne va scoate, să ştii, împărate, că nu vom sluji dumnezeilor tăi”. Prin aceste cuvinte „chiar de nu ne va scoate” ei au urcat o treaptă în credinţa lor. Ei ştiau că Dumnezeu poate împiedica lucrul acesta, dar nu şi că planul Lui necesita acest lucru în acea situaţie anume. Dar ei au preferat să moară decât să-L nege sau să-L dezamăgească. Trebuie să înţelegi un lucru: Dumnezeu te poate scoate din situ­aţia în care te găseşti sau te poate duce prin ea. Când te lasă acolo mai mult decât ţi-ar plăcea să stai, El îţi dezvoltă credinţa.

Credinţa formată în cuptor este moartă faţă de îndoială şi oarbă la imposibilitate. Ea creşte prin norii ameninţători şi se sprijină pe Cel ce are toată puterea în cer şi pe pământ. Ea face ca împrejurările să fie suportabile şi viitorul să fie plin de speranţă. Credinţa din cuptor crede că dacă trebuie într-adevăr să treci prin foc, Dumnezeu va merge cu tine. Ascultă cuvintele unui împărat păgân care a fost martorul acestor lucruri: „eu văd patru oameni umblând slobozi în mijlocul focului, şi nevătămaţi; şi chipul celui de-al patrulea seamănă cu al unui fiu de dumnezei!” (Daniel 3:25). Credinţa din cuptor te face să fii la fel de liber în focul încercării cum erai în afara lui. Mai mult, când prietenii tăi îl văd pe Domnul acolo cu tine, lucrul acesta îi va convinge aşa cum nimic altceva nu o poate face.

Sunny lansează albumul „O inimă de leu”

 Aradul Evanghelic

 

Oare câştigi atunci când pierzi ceva?

„Păstrarea îşi are vremea ei, şi lepădarea îşi are vremea ei” (Eclesiastul 3:6)

Nimic nu ne dezvoltă mai mult caracterul decât atunci când pierdem ceva şi schimbarea pe care o aduce. Când pierdem o căsătorie, un loc de muncă, un copil, un părinte, reputaţia noa­stră, sănătatea, banii, etc, ne mai rămâne o opţiune: să ne adaptăm sau să ne lăsăm zdrobiţi; încovoiere sau mişcare! Ce a fost nu mai este. Dintr-o dată părăsiţi, suntem pierduţi între tre­cutul pe care-l cunoşteam şi viitorul pe care nu-l cunoaştem. Fără o hartă a drumului, într-o ţară străină, e uşor să ne simţim copleşiţi. Credinţa ne spune că Dumnezeu poate transforma în cele din urmă fiecare sfârşit într-un nou început. Dar până atunci, ţintuiţi în durerea şi în confuzia noastră, ce facem între vechiul sfârşit şi noul început?

Acolo se afla Israelul când Moise, părintele lor spiritual, le-a fost luat. Pierderea a lăsat un popor întreg în agonie. „Copiii lui Israel au plâns pe Moise treizeci de zile, în câmpia Moabului” (Deuteronom 34:8). Observaţie: răspunsul lui Dumnezeu la durerea lor nu a fost: „Nu ar trebui să vă simţiţi aşa. Uitaţi-I pe Moise; la urma urmelor mă aveţi pe Mine. E timpul să vă întăriţi. Nu trebuie decât să aveţi mai multă credinţă!” Când sfatul pare „religios” şi pare că nu are legătură curealitatea, nu vine de la Dumnezeu. El nu ne cere să fim „super spirituali”, să ne negăm du­rerea şi să ne prefacem că nu suferim. El ne spune „plânsul îşi are vremea lui, şi râsul îşi are vremea lui; bocitul îşi are vremea lui, şi jucatul îşi are vremea lui” (Eclesiastul 3:4-6). El a lăsat ca o întreagă naţiune să nu lucreze treizeci de zile pentru a simţi şi pentru a se confrunta cu du­rerea lor.

Lacrimile tale fac parte din planul lui Dumnezeu de a te ajuta să treci prin pierdere şi să te vindeci.

Oare câştigi atunci când pierzi ceva? O întrebare la care putem să medităm!

Trecere înaintea Marelui Împărat!

„Estera … a căpătat trecere” Estera 2:17

Biblia spune: „… împăratul a iubit pe Estera mai mult decât pe toate celelalte femei, şi ea a căpătat trecere”. Dacă vrei să capeţi trecere înaintea lui Dumnezeu, uită-te la viaţa Esterei:

• A petrecut timpul necesar pentru a se pregăti. Înainte să vină rândul unei femei să meargă la împăratul Xerxe, ea trebuia să treacă printr-un tratament de înfrumuseţare de doisprezece luni (Estera 2:12). Nu există scurtături. Preţul succesului este studiul, pregătirea şi disciplina. Cei ce plătesc acest preţ nu sunt norocoşi, ei sunt răsplătiţi!
• Ea a căutat să placă unui singur bărbat – împăratului! Nu e nici un dubiu că mulţi întorceau capul după Estera, dar ea căuta aprobarea unuia singur. De ce doreşti să fii binecuvântat? Să fii pe placul lui Dumnezeu? Sau pe placul tău? Sau pe placul altora? Cu cât Dumnezeu te duce mai sus, cu atât mai mult vei primi un răspuns la această întrebare.
• Scopul ei a fost mai mare decât supravieţuirea sau interesul personal. Haman a plănuit să-i distrugă pe toţi evreii. Doar cineva mai mare îi putea salva, cum ar fi soţia împăratului. În acel moment Mardoheu i-a spus Esterei: „… pentru o vreme ca aceasta ai ajuns la împărăţie…” (Estera 4:14). Noi ne-am născut cu un plan şi un set de instrucţiuni; îl vei descoperi în prezenţa Celui ce a spus: „… mai înainte ca să fi ieşit tu din pântecele ei, Eu te pusesem deop­arte…” (Ieremia 1:5). Care este lucrul care te pune deoparte? Ce ai fost chemat să faci?
• A riscat totul. Înfăţişarea înaintea împăratului fără a fi chemat însemna moartea, totuşi, Estera a spus: „… dacă va fi să pier, voi pieri…” (Estera 4:16). Şi rezultatul? Poporul a fost salvat, iar Haman a fost spânzurat pe propria lui spânzurătoare.

Trecerea înaintea lui Dumnezeu; nimic nu se compară cu ea!

Şi când primeşti, tu poţi ajuta!

„Fără plată aţi primit, fără plată să daţi” Matei 10:8

Domnul Isus ne-a poruncit să dăm şi să primim. Trebuie să existe un echilibru sănătos între cele două. Porunca Lui de a dărui provoacă egoismul nostru înnăscut. Porunca Lui de a primi ne face realişti în privinţa propriilor noastre limitări, dependenţa noastră de Dumnezeu şi de ceilalţi. Pentru unii dintre noi, este mai greu să primim decât să dăruim. Nu avem nici o problemă când dăm idei, când încurajăm, când dăm sfaturi, când oferim sprijin, bani sau chiar când ne dăm pe noi înşine. Nu, cea mai mare provocare pentru noi este să învăţăm să primim cu bucurie. Primind, recunoaştem nevoia noastră de alţii şi lucrul acesta este greu pentru eul nostru. Totuşi prin faptul că primim îi arătăm celui ce dăruieşte că are ceva valoros de dăruit; dăm valoare vieţii lui. În ochii celui care primeşte dătătorul descoperă valoarea vieţii lui. De exemplu, când cineva ne oferă un ceas, dar nu-l purtăm niciodată, acel ceas este el primit cu adevărat? Când ni se oferă o idee şi nici măcar nu o luăm în calcul, este acea idee apreciată în mod autentic? Când cineva ne prezintă unui prieten, dar îl ignorăm, este acel prieten cu adevărat acceptat?

Primirea este o artă, una care necesită bunătate din partea noastră. Le permite altora să de­vină parte a vieţii noastre, şi chiar să devenim dependenţi de ei în anumite domenii. Din partea noastră ni se cere smerenia de a spune: „Am nevoie de tine; mă faci o persoană mai bună; fără tine nu aş fi cine sunt”. Primirea din inimă ne cere să creştem în bunătate. Prea mulţi oameni se simt răniţi şi nu mai dăruiesc altă dată pentru că darurile lor nu sunt preţuite. Aşa că astăzi, cere-I lui Dumnezeu să te ajute să fii un primitor plin de bunătate

Strigă!

„Poporul să scoată mari strigăte. Atunci zidul cetăţii se va prăbuşi” (losua 6:5)

Te lupţi într-o bătălie pe care te temi că nu o vei câştiga? De cine depinzi: de Dumnezeu sau de tine însuţi? Când s-a confruntat cu armatele aliate ale lui Amon, Moab şi Muntele Seir, Dumnezeu i-a zis poporului Său Israel: „nu voi veţi lupta, ci Dumnezeu” (2 Cronici 20:15). Iar Dumnezeu nu a pierdut încă nici o bătălie! El i-a spus lui losua: „lată, dau în mâinile taie lerihonul” (losua 6:2). Observăm că el nu a spus: „voi da în mâinile tale”. Israel avea deja vic­toria, iar acum erau chemaţi să o obţină. Dar întrebarea rămâne, cum? Răspunsul lui Dumnezeu a fost: „poporul să scoată strigăte mari”, losua le-a spus israeliţilor: „Când vor suna lung din cor­nul de berbec, şi când veţi auzi sunetul trâmbiţei, tot poporul să scoată mari strigăte. Atunci zidul cetăţii se va prăbuşi, şi poporul să se suie, fiecare drept înainte” (losua 6:5). Nici o persoană raţională nu s-ar aştepta la un strigăt, oricât de puternic, prin care zidurile unei mari cetăţi să se prăbuşească. Dar acesta nu a fost un strigăt obişnuit; acesta a fost un strigăt al credinţei bazat pe promisiunea pe care le-o făcuse Dumnezeu. Deşi victoria părea imposibilă, când Israelul a stri­gat Dumnezeu a răspuns făcând să se prăbuşească zidurile şi deschizând porţile spre Ţara Promisă. Când cauţi o uşă deschisă şi tot ceea ce vezi este un zid gros, ultimul lucru pe care îţi vine să-l faci este să strigi „victorie”, nu-i aşa? Dar trebuie să-o faci deoarece:

• Strigătul laudei duce la victorie;
• Credinţa ta este „înregistrată”;
• Duşmanul este derutat şi rămâne fără două din cele mai importante arme: îndoiala şi descurajarea;
• Ascultarea, chiar şi când nu-nţelegi, aduce mereu rezultate.

Aşa că strigă; căci VICTORIA este a ta!

El s-a implicat PERSONAL în salvarea noastră!

„Adevărat, adevărat vă spun că cine ascultă cuvintele Mele şi crede în Cel ce M-a trimis, are viaţa veşnică şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă.” Ioan 5.24

Un rege avea ca ministru un om foarte învăţat, care credea în Domnul Isus şi care nu se ruşina să mărturi­sească oricui despre El. Regele l-a întrebat odată: „De ce a venit însuşi Împăratul Împăraţilor în această lume? Nu putea să trimită pe unul din slujitorii Săi?” Pentru a-i da un răspuns mulţumitor, ministrul a cerut răgaz două­zeci şi patru de ore. A mers repede la un meseriaş pri­ceput, pe care l-a rugat să-i facă o păpuşă. Apoi a îm­brăcat păpuşa cum era îmbrăcat copilul regelui, care avea doi ani. A doua zi, regele se plimba cu barca îm­preună cu ministrul său. Acesta poruncise meseriaşului să stea pe malul lacului şi, la un semn anumit, să arunce păpuşa în apă. Porunca a fost împlinită. Regele a văzut păpuşa căzând în apă şi, crezând că este copilul său, s-a aruncat în apă, ca să-l scape. După aceea, ministrul l-a întrebat de ce a sărit el însuşi în apă şi nu a poruncit unui slujitor acest lucru. „Inima de tată m-a îndemnat”, a răspuns regele. „Tot aşa şi Mântuitorul, nu S-a mulţu­mit să trimită oamenilor vestea bună, ci iubirea Sa cea mare L-a făcut să coboare El însuşi din cer ca să ne mântuiască”, a spus ministrul.

Acest Mântuitor şi astăzi este lângă noi şi doreşte cu ardoare să ne ofere mântuirea Sa!

Care este conduita noastră de fiecare zi?

Fiecare din voi să nu se uite la fo­loasele lui, ci şi la foloasele alto­ra.” Filipeni 2.4

Plecănd de la acest verset al Apostolului Pavel şi privind la ce este în jurul nostru în fiecare zi mi-a încolţit în minte această întrebare cum ne comportăm noi atunci cand nu suntem la biserică, care este conduita noatră în fiecare zi. Aş veni doar cu un singur exemplu, poate unul banal dar care am observat că mie personal mi-a creat probleme în ultima vreme… în Arad traficul este infernal de ceva timp mai ales în orele de vârf şi parcă atunci când este cea mai mare aglomeraţie ne grăbim şi cel mai tare … de multe ori uităm şi de regulile de circulaţie şă nu mai vorbim de cele de conduită… sau asta mi s-a întâmplat numai mie vouă nu. Haideţi să vedem o întâmplare povestită de un naturalist, unul care colinda natura, creaţia lui Dumnezeu pentru a descoperi minunăţiile ei.

Se spune că acest naturalist a urcat o porţiune bună pe munte în căutare de informaţii despre caprele ne­gre. Privind de-a lungul unui defileu îngust care se în­tindea la câteva sute de metri în vale, urmări în tăcere un ţap care, cu grijă şi eleganţă, îşi croia drum pe mar­ginea abruptă a unui perete stâncos. Cărarea era în­gustă, încât era aproape neobservată. Chiar în acel moment, naturalistul a rămas surprins să vadă ce nu mai văzuse vreodată. Un alt ţap cobora pe aceeaşi po­tecă îngustă, mărginită de stâncă, îndreptându-se spre primul ţap. Naturalistul a gândit că va fi martor la un eveniment pe care puţini îl văzuseră vreodată: o confruntare pe viaţă şi pe moarte între doi ţapi.

Cele două animale, fiecare conştient de prezenţa ce­luilalt, au înaintat mai departe, până ce au ajuns la mai puţin de un metru depărtare unul de altul. Atunci s-a întâmplat ceva neaşteptat. Fără ezitare, unul din ţapi s-a culcat de-a lungul cărării şi i-a făcut loc celuilalt să treacă peste el. Fiecare şi-a continuat apoi drumul mai departe pe cărare.

Închei prin aceaşi simplă întrebare care ar fi fost conduita noastră în astfel de împreju­rări? Am fi căutat folosul nostru sau al amândurora?

GospelFest Arad 2011

International Needs România şi Gloria Gates Quartet Ministries organizează un concert de muzică gospel, cu interpreţi din România şi America, sâmbătă, 14 mai 2011, de la ora 18.00 la Sala Palatului Cultural.

Intrarea este liberă!

Aradul Evanghelic

Nu o religie oarecare, un Mântuitor!

„În nimeni altul nu este mântuire: căci nu este sub cer niciun alt Nu­me dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi.” Faptele Apostolilor 4.12

Un creştin avea obiceiul şă vorbească despre Evan­ghelie ori de câte ori i se oferea prilejul. Într-o zi, când şi-a cumpărat pantofi, i-a oferit vânzătorului o broşură şi i-a spus câteva cuvinte despre Mântuitorul.

Vânzătorul a vrut să-i facă pe plac clientului, i-a mul­ţumit şi a răspuns: „Cred că toate religiile sunt bune, dacă sunt practicate cu sinceritate.” Creştinul i-a re­plicat: „Chiar aşa să fie? Să presupunem că dumnea­voastră m-aţi întreba: «Ce fel de pantofi doriţi? Ce cu­loare?» Eu v-aş răspunde: «O, asta nu contează, toţi sunt buni, dacă arată bine!» Nu aţi fi pe bună drep­tate uimit? Dumneavoastră ştiţi că am nevoie de o anumită măsură şi pentru un anumit scop, iar nu de o pereche oarecare. Pe de altă parte, credeţi că m-aş putea socoti mulţumit pentru nevoile sufletului meu şi pentru mântuirea mea veşnică cu o oarecare religie. Dar noi nu avem nevoie de o religie, ci de un Mântuitor, pentru că suntem păcătoşi. Când păcătosul va apărea în faţa lui Dumnezeu, nu va fi întrebat cărei religii a aparţinut, ci dacă a primit mântuirea, care i-a fost ofe­rită prin credinţa în Numele singurului Mântuitor.”