Mărturisirea de credinţă penticostală (3)

cultul-crestin-penticostal1

Art.9 Noi credem că avem iertarea lui Dumnezeu ca urmare a primirii Domnului Isus Hristos ca Mântuitor.
Iertarea este un atribut al lui Dumnezeu prin care se dovedeşte bunătatea Lui faţă de oamenii păcătoşi, prin faptul că le şterge tot trecutul lor după ce s-au întors la El (Fapte 10:43; 1 loan 1:9).
Odată iertat, păcătosul devine uşurat de întreaga povară a păcatului ce apăsa asupra conştiinţei lui şi astfel el se simte într-adevăr fericit (Ps. 32:1-2). Deci mărturisirea păcatelor este urmată de uşurare sufletească şi iertare din partea lui Dumnezeu (Ps. 32:5; 1 loan 1:9).
După ce a primit iertarea, păcătosul iertat trebuie să-L mărturisească pe Isus şi altor păcătoşi (Luca 24:47; Fapte 4:17-20).

Art.10 Noi credem că îndreptăţirea credinciosului stă în jertfa Domnului Isus Hristos şi se primeşte prin credinţă, de la Dumnezeu, odată cu mântuirea.
Îndreptăţirea vine direct şi numai din partea lui Dumnezeu prin Isus Hristos. Deci nimeni nu poate să se îndreptăţească înaintea lui Dumnezeu prin faptele lui proprii şi nici prin faptele Legii Vechiului Testament. Singurul mijloc de îndreptăţire este jertfa lui Isus Hristos de pe Golgota (Filipeni 3:9; loan 1:12; Romani 8:1).
Îndreptăţirea se capătă prin credinţa în Numele lui Isus Hristos (loan 3:16). Prin îndreptăţire omul capătă starea după voia lui Dumnezeu. După ce omul a ajuns în această stare, are pace cu Dumnezeu (Romani 5:1).
Dumnezeu L-a trimis pe Isus Hristos să sufere şi să moară pentru noi, plătind pentru păcatelor noastre prin jertfa Sa pe cruce, purtând astfel pedeapsa pe care o merita păcătosul (2 Cor. 5:21). Îndreptăţirea nu se face prin faptele noastre bune, ci prin Harul divin.

Art.11 Noi credem că roada credincioşilor izbăviţi de păcat este sfinţirea (Romani 6:22).
Sfinţirea înseamnă despărţirea cu totul de păcat şi punerea deoparte pentru Dumnezeu.
Orice om întors la Dumnezeu, născut din nou, iertat şi îndreptăţit este considerat sfânt (1 Cor. 6:10-11; Coloseni 3:12; Efeseni 5:6-7).
Sfinţirea se realizează în viaţa credinciosului prin sângele Domnului Isus Hristos (Evrei 13:12), prin Cuvântul lui Dumnezeu (loan 15:3, 17:17; 1 Tim. 4:5) şi prin Duhul Sfânt (Rom. 5:5; 14:17; 15:13; Tit 3:4). Sfinţirea trebuie să cuprindă trupul, sufletul şi duhul nostru (Rom. 6:13,19; 1 Tes. 5:23).
Procesul sfinţirii exclude întrebuinţarea drogurilor, a fumatului şi a băuturilor alcoolice (Isaia 55:2; Prov 20:1; 23:31-33; Efeseni 5:18), ca şi: homosexualitatea, sinuciderea, eutanasia şi jurămintele deşarte.

Art.12 Noi credem în relaţia directă a credinciosului cu Dumnezeu, rugăciunea şi postul fiind două dintre cele mai eficiente modalităţi de apropiere de divinitate.
a. Rugăciunea
Rugăciunea trebuie adresată Părintelui ceresc în Numele Domnului nostru Isus Hristos (loan 16:23-24), prin Duhul Sfânt şi potrivit voinţei Sale (1 loan 5:14; Efeseni 6:18; Iuda 20). Adevărata rugăciune porneşte dintr-o inimă curată, nu după un anumit program învăţat pe dinafară, ci izvorâtă din necesitatea duhovnicească a omului lăuntric (Mat. 6:7; Filipeni 4:6). Adevăraţii închinători trebuie să se roage în Duh şi în adevăr (loan 4:24).
Copiii lui Dumnezeu menţin legătura cu El, fără întrerupere, prin rugăciune (1 Tes. 5:17; Efeseni 6:18). Rugăciunea poate fi individuală (Daniel 6:10) şi comună (Fapte 4:24).
Rugăciunea în comun (cu toţi odată) este o moştenire din felul de închinare al ucenicilor (Fapte 4:24). În Biserică se pot folosi tot felul de rugăciuni, spre exemplu se poate ruga unul, doi sau trei pe rând, şi ceilalţi să-1 însoţească, spunând „amin” la rugăciunile care se înalţă (1 Cor. 14:16). La fel se poate folosi şi rugăciunea în comun, care dă posibilitatea ca toţi credincioşii să se roage în acelaşi timp şi fiecare după nevoia sa. Rugăciunea în comun făcută în chip ordonat produce o armonie cerească, ca zumzetul miilor de albine în acelaşi stup (1 Cor. 14:33,40). Pentru zidirea sufletească a tuturor este mai potrivit a se ruga două sau trei persoane pe rând (Filip. 2:4).
Dumnezeu ascultă rugăciunea celor drepţi, făcută cu credinţă (Iacov 5:15-16; Marcu 11:24; Matei 18:19). Botezul cu Duhul Sfânt şi vindecările de boli sunt răspunsuri la rugăciunile noastre (Luca 11:13; Fapte 8:14-15).
Rugăciunile pot fi şi împiedicate prin viaţa netrăită după Cuvântul lui Dumnezeu sau prin păcate ascunse şi nemărturisite (1 Petru 3:7; Iacov 5:16; 1 Ioan 1:9; Iosua 7:10-26; Prov. 28:13).
Biblia opreşte închinarea la sfinţi şi la îngeri (Apoc. 19:10; Coloseni 2:18; Fapte 10:26-27). Sfinţii ne pot sluji numai ca model prin felul lor de viaţă (Evrei 13:7; 6:11-12).
Mijlocitori în rugăciunile credincioşilor sunt Domnul Isus Hristos şi Duhul Sfânt (Ioan 14:16; 1 Tim. 2:5; Evrei 7:25; Romani 8:25,27)
b. Postul
Postul este abţinerea de la întrebuinţarea mâncării şi băuturii de orice fel (Mat. 4:2), pe un timp mărginit, hotărât de fiecare în parte, după nevoile şi puterea sa (Isaia 58:5; Fapte 9:9).
Postul are drept scop înfrânarea trupului în vederea obţinerii anumitor biruinţe spirituale (2 Cor. 6:5, 11:27; Fapte 13:2-3, 14:23; Marcu 9:29; 1 Cor. 7:5).
Timpul hotărât pentru post este strâns legat de rugăciune. A posti fără a stărui în rugăciune şi fără a rezolva divergenţele cu semenii noştri este numai o formă de evlavie, căreia îi lipseşte puterea (Marcu 9:28-29; Fapte 13:2-3; Isaia 58:6-7).
Nimeni nu poate fi obligat să postească.

Art.13 Noi credem că botezul în apă, care se acordă persoanelor care cred şi care sau întors la Dumnezeu, trebuie efectuat printr-o singură cufundare în Numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt.
Botezul în apă este rânduit de însuşi Domnul nostru Isus Hristos (Mat. 28:19). El este un simbol al morţii faţă de păcat, al învierii la o viaţă nouă în Hristos (Rom. 6:1-4). ÎI pot primi cei care cred şi mărturisesc credinţa (Marcu 16:16, Fapte 8:36).
Prin botezul în apă credinciosul este adăugat la numărul membrilor Bisericii lui Dumnezeu (Fapte 2:38-47, Fapte 10:47-48, 1 Petru 3:21).
Credinciosul care s-a botezat trebuie să ducă întotdeauna o viaţa curată şi sfântă, trăind după învăţăturile Evangheliei (Matei 28:20, Fapte 2:42, Evrei 3:14). Botezul se primeşte o singură dată prin cufundarea în apă, iar în cazul când acest act nu a fost îndeplinit după Cuvântul Sfintei Scripturi, se poate face a doua oară (Fapte 19:2-6).
Botezul în apă se poate primi şi înainte şi după primirea botezului cu Duhul Sfânt (Fapte 8:12-24; 10:44-48). Cei ce au primit botezul în apă fără a fi obţinut botezul cu Duhul Sfânt sunt îndemnaţi după Cuvântul lui Dumnezeu să stăruiască după botezul cu Duhul Sfânt (Fapte 1:4).

Botezul în apă este săvârşit numai de pastori şi prezbiteri ordinaţi conform rânduielilor Bisericii nou-testamentale.

Copiii credincioşilor, ca şi ceilalţi oameni, nu pot fi botezaţi până ce nu ajung să se convingă singuri că Domnul Isus este Mântuitorul lor personal (Fapte 8:37).

Art.14 Noi credem în instituirea Cinei Domnului pentru Biserică. Participarea la Cina Domnului constituie o proclamare a morţii Domnului Isus Hristos.

Cina Domnului este al doilea act de cult după botez ca formă exterioară în Biserica lui Dumnezeu. Ea este instituită de Însuşi Domnul nostru Isus Hristos prin întemeierea legământului nou (Matei 26:28; Luca 22:19-20). Cina Domnului se compune din pâine nedospită şi rodul viţei nefermentat, care simbolizează jertfirea trupului şi vărsarea sângelui Său pentru păcatele noastre (1 Cor. 11:24-25).

Cina Domnului este rânduită spre amintirea morţii Domnului Isus şi nu spre iertarea păcatelor, dar cel ce se împărtăşeşte din ea în chip nevrednic se face vinovat de nesocotirea trupului şi sângelui Domnului Isus Hristos şi astfel se împărtăşeşte spre osânda lui însuşi (1 Cor. 11:27-29).
Ea este un simbol care exprimă părtăşia noastră cu natura dumnezeiască a Domnului nostru Isus Hristos, adică cu trupul şi sângele Lui (1 Cor. 10:16; 2 Petru 1:4), o amintire a suferinţelor şi morţii Sale (1 Cor. 11:26), o proorocie despre venirea Sa a doua oară.
Credincioşii mântuiţi alcătuiesc prin participarea la frângerea pâinii un singur trup (1 Cor. 10:17).
Frângerea pâinii are, în săvârşirea şi serbarea ei, două momente: primul simbolizează suferinţele Domnului, al doilea, vizavi de primul, momentul de cercetare de sine din partea credincioşilor (1 Cor. 11:23-29). La Cina Domnului nu pot participa decât membrii activi ai Bisericii, botezaţi în apă sau cu Duhul Sfânt, şi numai după ce s-au cercetat pe sine. Cina se săvârşeşte ori de câte ori este posibil, fără deosebire de zi sau dată. Este recomandabil să se efectueze cel puţin o dată pe lună.

Art.15 Noi credem că Domnul Isus a instituit actul spălării picioarelor.
Domnul Isus a spălat picioarele ucenicilor cărora le-a zis: „deci dacă Eu, Domnul şi învăţătorul vostru, v-am spălat picioarele, şi voi sunteţi datori să vă spălaţi picioarele unii altora „(Ioan 13:14). Este amintită şi ca o condiţie de adevărată evlavie în viaţa de credinţă. (1 Tim. 5:10).

va urma…

Mărturisirea de credinţă penticostală (2)

cultul-crestin-penticostal1

Art.4 Noi credem că Dumnezeu a creat îngerii.
a. Îngerii
Îngerii sunt făpturi spirituale, create de Dumnezeu, fără păcat, puşi în slujba Sa (Gen. 19:15; Apoc. 19:9-10). Ei îndeplinesc şi diferite slujbe „pentru cei ce vor moşteni mântuirea „(Evr. 1:14; Luca 15:10; Fapte 10:4-6,27; 23:24 etc).
Îngerii sunt, totodată şi cei care duc la îndeplinire voinţa lui Dumnezeu executând hotărârea mâniei Lui în ce priveşte pedepsirea celor răi (Mat. 13:39-41,49).
Sunt mai multe feluri de îngeri care poartă diferite nume, ca: Arhanghelul Mihail, Arhanghelul Gabriel, serafimii şi heruvimii etc. Fiecare categorie are altă însărcinare (Gen. 3:24; Isaia 6:6-7; Iuda v. 9; Luca 1:26; Iosua 5:13-15).

b. Căderea lui Lucifer şi a altor îngeri
Diavolul a fost odată luceafăr strălucitor, dar mândrin-du-se a căzut. Astăzi este căpetenia îngerilor răi, care nu şi-au păstrat locul şi au căzut (Isaia 14:12-14; Iuda 6; 2 Petru 2:4).
Numele lui înseamnă defăimător şi dezbinator. El este numit diavol şi satana, el înşeală întreaga omenire (Apoc. 12:9) şi toţi oamenii necredincioşi zac sub puterea lui (Fapte 26:18; Apoc. 12:7-8; 2 Petru 2:4). El este stăpânul şi dumnezeul veacului acestuia (2 Cor. 4:3-4; Ioan 14:30; Fapte 26:17-18), ucigător de oameni (Genesa 3:4-5), părintele minciunii (Ioan 8:44), ispititorul (Matei 4:3; 1 Tes. 3:5) şi uneltitorul împotriva copiilor lui Dumnezeu (Iov 1, 9-11; Efeseni 2:16).
El a fost biruit prin jertfa lui Isus Hristos (Ioan 14:30-31; Efeseni 2:16).
Soarta lui va fi aruncarea în iazul cel de foc împreună cu îngerii lui (Mat. 25:41; Apoc. 20:10).

Art.5 Noi credem că Dumnezeu l-a creat pe om din ţărână.
Omul a fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu: trup, suflet şi duh (Gen. 1:26; 2:27; 1 Tes. 5:23). Omul este o trinitate.
Omul a fost creat curat şi nevinovat, el a fost aşezat în grădina Edenului ca s-o lucreze şi s-o păzească (Gen 2:15). El a fost înzestrat cu toate atributele unei fiinţe făcute după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu: sentimente, raţiune şi voinţă.

Art.6 Noi credem că păcatul a intrat în lume datorită neascultării omului de
porunca lui Dumnezeu.
„Domnul Dumnezeu a dat omului porunca aceasta: «Poţi să mănânci după plăcere din orice pom din grădină; dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit»” (Gen. 2:16-17).
Lăsându-se ispitit de diavolul, şarpele cel vechi, prin femeie, omul a călcat porunca pe care o primise de la Dumnezeu şi astfel, prin libera sa voinţă, a devenit rob al păcatului, vrăjmaş al lui Dumnezeu, din care cauză a fost dat afară din Eden şi supus suferinţei, trudei şi morţii (Gen. 3). Odată cu căderea sa, Adam i-a tras pe toţi oamenii, care sunt urmaşii săi, în păcat. Toţi au păcătuit (Rom. 5:10-12; Efeseni 2:1-2). Din această pricină nimeni nu se poate mântui singur sau un frate pe fratele său (Ps. 49:7-8). Prin Harul lui Dumnezeu, care este arătat prin Isus Hristos, omul poate fi scăpat din starea de robie a păcatului (Rom. 5:19-21), iar necazurile, truda şi moartea pot conlucra spre binele lui (Rom. 8:28-30; Rom. 5:3-4; Fapte 14:22).
Păcatul venit în lume prin neascultarea primilor oameni a afectat întreaga omenire (Rom. 5:19).
Păcat este orice încălcare a Cuvântului, voinţei şi poruncii lui Dumnezeu (Rom. 3:23; Gal. 5:19-21). Omul păcătuieşte prin omiterea împlinirii binelui cerut de Dumnezeu sau prin comiterea lucrurilor împotriva voii Sale.
Păcat este orice fel de faptă care întinează trupul, sufletul şi duhul: curvia şi preacurvia, necumpătarea, trândăvia, îmbuibarea, împovărarea cu gânduri lumeşti, gânduri rele, sinuciderea, avorturile, vorbirea de rău, vrajba, minciuna, făţărnicia, furtul, înşelătoria, neajutorarea sfinţilor în caz de nevoie, precum şi chinuirea animalelor (Gen. 38:2-10; Prov. 12:10; Rom. 12:13; Gal. 5:19-21; Apoc. 21:8).
La fel este păcat: necredinţa, nepăsarea, nesocotirea harului venit prin Isus Hristos, lipsa temerii de Dumnezeu, luarea în deşert a Numelui Său, idolatria, superstiţiile, vrăjitoriile etc.
Păcatul, o dată înfăptuit, este urmat de consecinţe (Gal. 6:8). El este boldul morţii şi atrage după sine pedeapsa veşnică a lui Dumnezeu (Apoc. 22:15; 21:8). Plata păcatului este moartea (Rom. 6:23).

Art.7  Noi credem că harul lui Dumnezeu a făcut şi face posibilă mântuirea omului prin jertfa Domnului Isus Hristos.
Harul este bunătatea şi iubirea nemărginită a lui Dumnezeu, arătat prin Domnul nostru Isus Hristos, faţă de noi păcătoşii (loan 1:17; Efeseni 2:4-7). Nimeni nu se poate mântui prin propriile sale fapte sau binefaceri şi nici prin faptele Legii Vechiului Testament, decât prin Isus Hristos (Gal. 2:27; Efeseni 2:5-9). Harul lucrează împreună cu credinţa. Prin har se capătă trecere înaintea lui Dumnezeu (1 Cor. 15:9-10). Harul este sursa binecuvântărilor (Efeseni 4:7-8; 1 Cor. 15:10; 2 Cor. 1:15; 1 Petru 4:10).
Prin har, Dumnezeu ne învaţă cum să trăim în veacul de acum cu cumpătare, dreptate şi evlavie (Tit 2:11-12).
Harul este mai presus de mulţimea păcatelor, întrecând mărimea şi mulţimea lor (Rom. 5:20). El poate fi înmulţit în noi în măsura cunoştinţei de Dumnezeu (2 Petru 1:2). El întăreşte inima (Evrei 13:9), ne creşte sufleteşte (2 Petru 3:18) şi drege vorbirea noastră (Col. 4:6).
„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (loan 3:16).

Art.8  Noi credem că mântuirea este condiţionată de credinţă, pocăinţă şi naşterea din nou.
a. Credinţa. „Credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite şi o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd” (Evrei 11:1, 2 Cor. 4:18).
Credinţa vine prin auzirea Cuvântului lui Dumnezeu (Rom. 10:17). Adevărata credinţă porneşte din inimă (Rom. 10:9). Prin credinţa din inimă se primeşte neprihănirea (Rom. 10:10), mântuirea (Efeseni 2:8), curăţirea inimii (Fapte 15:9), iertarea (Galateni 2:16; Efeseni 2:8; Galateni 3:22), moştenirea şi dreptul de a ne numi copiii lui Dumnezeu (Galateni 3:26).
Fără credinţă nimeni nu poate fi plăcut lui Dumnezeu (Evrei 11:6). Credinţa este adevărată şi activă numai atunci când este însoţită de fapte (Iacov 2:14-22). Toţi trebuie să păstrăm credinţa care s-a dat odată pentru totdeauna sfinţilor (Iuda v. 3).
În timpul din urmă, mulţi se vor lepăda de credinţa adevărată (1 Tim. 4:1-4). Peste cei ce refuză să creadă adevărul, Dumnezeu lasă o lucrare de rătăcire, drept consecinţă să creadă o minciună spre a fi osândiţi (2 Tes. 2:11-12).
Pentru cei care cred, totul este posibil: iertare, vindecări de boli etc. (Mat. 8:13; loan 14:12).

b. Pocăinţa. Pocăinţa este o poruncă a Domnului Isus (Marcu 1:14-15). Ea reprezintă întoarcerea omului la Dumnezeu de pe căile rătăcite ale păcatului (Isaia 55:7), schimbarea totală a vieţii vechi cu una nouă, după Cuvântul lui Dumnezeu (Rom. 2:4), schimbarea gândirii omului. Ea înseamnă căinţă pentru viaţa trăită în necunoştinţă de Dumnezeu şi încetarea de a mai păcătui (Tit 2:11-13; Plângerile lui Ieremia 3:39-40). „Cine îşi ascunde fărădelegile, nu propăşeşte, dar cine le mărturiseşte şi se lasă de ele capătă îndurare” (Prov. 28:13).
Dumnezeu îi cheamă pe toţi oamenii la pocăinţă, voind să nu piară nici unul dintre ei (2 Petru 3:9), ci să ajungă la mântuire (Timotei 2:4). Chiar când păcătuieşte un credincios, el este îndemnat să se pocăiască de faptele săvârşite (Apoc. 2:5; Galateni 6:1). Pocăinţa este adevărată numai când este făcută dintr-o inimă sinceră şi curată, care caută să îndrepte pagubele şi greşelile faţă de aproapele nostru (Luca 19:8; Fapte 20:20-21).

c. Naşterea din nou. Nimeni nu poate deveni un copil al lui Dumnezeu dacă nu este, mai întâi, născut din nou (loan 3:5-8). Oricât de bun ar fi un om, dacă nu este născut din nou, nu poate moşteni Împărăţia lui Dumnezeu (loan 3:3-5). Omul se compune din trup, suflet şi duh.
Câtă vreme omul trăieşte în păcat, trupul face ce voieşte, târând sufletul şi duhul, întinându-le prin pofte, patimi, păcate. În felul acesta duhul este mort faţă de Dumnezeu (1 Tes. 5:23, Efeseni 2:1-3).
În urma auzirii Cuvântului lui Dumnezeu vine credinţa mântuitoare (Romani 10:17), urmează pocăinţa (Fapte 2:37-38) şi naşterea din nou prin Cuvântul lui Dumnezeu şi Duhul Sfânt (Ioan 3:5, Iacov 1:18, 1 Petru 1:23, Tit 3:5).
Cel ce este născut din nou nu mai face ce voieşte ci el umblă şi se lasă cârmuit de Duhul (Galateni 5:25), având în fiinţa sa cârmuirea Duhului Sfânt (Romani 8:1,14).
Fără naşterea din nou nu are valoare nici credinţa (Iacov 2:19), nici cunoştinţa (Rom. 1:32) şi nici botezul în apă (Fapte 8:13-24). Cei ce sunt născuţi din Dumnezeu nu păcătuiesc (1 loan 3:9; 5:18), iar cei ce păcătuiesc nu sunt născuţi din nou (1 loan 3:6-10).