Mărturisirea de credinţă penticostală (5)

cultul-crestin-penticostal1

Art.28  Noi credem că duminica este ziua Domnului.
Noi serbăm ca zi de rugăciune şi odihnă duminica. În ea ne odihnim şi participăm regulat la serviciile divine ale Bisericii, pentru zidirea noastră sufletească.
Serbăm această zi în amintirea învierii Domnului Isus Hristos, după modelul creştinilor din Biserica primară (1 Cor. 16:2; Fapte 20:7; 2:1; Ioan 20:19-20). În afară de duminică, se oficiază servicii divine în orice altă sărbătoare, precum şi în zilele stabilite de Biserică (Efeseni 6:18; 1 Tim. 2:1-4).

Art.29  Noi credem că voia lui Dumnezeu este să fim loiali faţă de stat şi faţă de autorităţile statului.
Cuvântul lui Dumnezeu ne impune recunoaşterea şi respectarea autorităţilor şi a ordinii de stat (1 Petru 2:13-17; Tit 3:1,2), pe de altă parte aceasta este şi o datorie naţională şi cetăţenească. Autorităţile statului sunt rânduite de Dumnezeu, pentru păstrarea ordinii publice, pentru conducerea ţării şi binele poporului (Romani 13:1-5). Noi suntem datori a ne supune legilor ţării, potrivit Cuvântului lui Dumnezeu. Suntem datori să plătim dările către stat şi să ne îndeplinim îndatoririle ce ne revin (Romani 13:6-7).
Noi suntem datori a ne ruga pentru autorităţi şi înalta cârmuire (1 Tim. 2:1-3).

Art.30 Noi credem că suntem datori să-i iubim pe toţi oamenii, indiferent de rasă, naţionalitate sau convingere religioasă (Marcu 9:38, 39; Filipeni 3:16).
Critica şi hula împotriva altui cult religios creează antagonism şi ceartă. Nici un credincios adevărat din Biserica lui Dumnezeu nu calomniază alte culte religioase (Marcu 9:38-39; Filipeni 3:16).

Art.31 Noi credem în a doua venire a Domnului Isus Hristos şi în evenimentele escatologice care vor urma.
a. Răpirea Bisericii
Credem în răpirea Bisericii înainte de arătarea Domnului Isus Hristos pe norii cerului şi înainte de necazul cel mare (Isaia 26:20-21; Luca 21:40-44; Luca 17:34-36; 1 Cor. 15:40-44; 1 Tes. 4:13-18). „Despre ziua aceea şi despre ceasul acela, nu ştie nimeni: nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl” (Matei 24:36).
După răpire va avea loc, în cer, judecata pentru răsplătirea credincioşilor (Romani 14:10; 2 Cor. 5:10) şi apoi nunta Mielului (Apoc. 19:7-9).
b. Necazul cel mare şi arătarea lui Anticrist
După răpirea Bisericii şi ridicarea Duhului Sfânt, care azi opresc arătarea Anticristului (2 Tes. 2:7-8), va urma o mare strâmtorare din pricina arătării lui, cum n-a fost vreodată pe pământ şi nici nu va mai fi (Matei 24:21; Apoc. 6).
Duhul Anticristului lucrează deja azi în lume prin ucenicii săi (1 Ioan 2:18) şi ţinta lui este să-L tăgăduiască pe Tatăl, pe Fiul şi pe Duhul Sfânt, spre a nimici cu desăvârşire credinţa în Dumnezeu şi astfel să se poată prezenta pe sine drept Dumnezeu prin semnele şi minunile pe care le va face (2 Tes. 2:4; 9:12; Apoc. 13:13; 16:4). Domnul Isus a venit ca Dumnezeu întrupat în om şi, după ce Şi-a dat viaţa ca jertfă de ispăşire pentru iertarea păcatelor, a trimis ucenicii Săi să propovăduiască Evanghelia, iar Anticrist este mesia cel fals, adică Satan întrupat în om şi care vine în numele sau (Ioan 5:43). El are deja mulţi ucenici în lume, care propovăduiesc fie necredinţa, fie învăţături false, spre a-i deschide drumul în lume (1 Ioan 2:18; Luca 18:8).
După ce fiii lui Israel vor recunoaşte amăgirea, în care au fost atraşi de Anticrist, se vor întoarce la Mesia Cel adevărat, care este Isus Hristos, Domnul nostru (Rom. 9:27-29, 11:26; Ieremia 30:7).
c. Venirea Domnului Isus Hristos în slavă
“Îndată după acele zile de necaz, soarele se va întuneca, luna nu-şi va mai da lumina ei, stelele vor cădea din cer şi puterile cerului vor fi clătinate. Atunci se va arăta în cer semnul Fiului omului, toate seminţiile pământului se vor boci şi vor vedea pe Fiul omului venind pe norii cerului cu putere şi cu mare slavă” (Matei 24:29-30; Marcu 13:24-26).
Domnul va fi însoţit de zecile de mii de sfinţi ai Săi, care vor sta la dreapta puterii Sale (1 Tes. 4:16-17; Iuda v. 14-15).
Atunci Anticristul va fi nimicit cu suflarea gurii Sale: fiara şi proorocul mincinos vor fi aruncaţi de-a dreptul în iazul de foc (Apoc. 19:20; 2 Tes. 2:3; Ieremia 23:33; Maleahi 4:3; Apoc. 19:21). Diavolul va fi aruncat în fântâna adâncului, unde va fi ţinut legat timp de o mie de ani (Apoc. 20:1-30).
d. Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ sau Mileniul. Împărăţia lui Dumnezeu din zilele noastre este spirituală (Luca 17:20). Ea nu se întemeiază pe obiceiuri sau forme exterioare, ci constă în sfinţirea vieţii, pacea şi bucuria care vin de la Duhul Sfânt (Rom. 14:17). În împărăţia lui Dumnezeu intră toţi aceia care sunt născuţi din nou (Ioan 3:3-6).
Noi aşteptăm însă ca Împărăţia lui Dumnezeu să vină în chip vizibil pe pământ şi ea va dura o mie de ani, potrivit Cuvântului Său (Mat. 6:10; Apoc. 20:4). Domnul îşi va întemeia Împărăţia Sa pe temei de dreptate şi sfinţenie, stăpânind întreg pământul, fiind El Domn al Domnilor şi Rege al Regilor (Apoc. 11:15; 1 Cor. 15:24; Apoc. 5:10, 19:16).
În timpul Împărăţiei de o mie de ani va fi pace deplină pe pământ, fiindcă diavolul va fi legat şi nu va avea cine să mai înşele neamurile şi va exista armonie chiar între fiare; cruzimea nu va mai avea loc (Isaia 11:1-10). Zilele oamenilor vor fi multe, ca zilele copacilor (Isaia 65:9-25). Atunci Împărăţia lui Dumnezeu va fi pe tot pământul (Apoc. 11:15).
e. Învierea universală şi judecata din urmă. Moartea este trecerea omului din viaţa aceasta în viaţa veşnică, cu alte cuvinte despărţirea sufletului şi a duhului de trup. Trupul se întoarce în ţărână, de unde a fost luat (Genesa 3:19), iar sufletul este viu, conştient şi trăieşte în lumea de dincolo împreună cu duhul, de care este nedespărţit.
Toţi oamenii, fără deosebire, trebuie să moară, fiindcă toţi au păcătuit (Rom. 5:12).
Pentru credincioşi moartea este o adormire în care aşteaptă învierea (1 Tes. 4:13-16), o despărţire de trupul firesc, pentru a fi îmbrăcaţi cu trupul ceresc (2 Cor. 5:1-8), o părăsire a lumii, ca să fie la un loc cu Domnul, într-un loc de pace, fericire şi odihnă (Luca 23:43; Filipeni 1:23; Apoc. 14:13).
Credincioşii se vor înfăţişa, la timpul hotărât, la scaunul de judecată al lui Hristos, pentru ca fiecare să-şi primească răsplata cerească din mâna Domnului pentru toate faptele şi ostenelile pe care le-a depus pe pământ în lucrul Său (2 Cor. 5:10; Rom. 14:10-12).
Moartea necredincioşilor este un act însoţit de groază, spaimă şi remuşcări sfâşietoare.
Sufletul lor se duce într-un loc de chinuri, aşteptând înfricoşata zi a judecăţii din urmă (Iuda 7). După Împărăţia de o mie de ani, Satana va fi din nou dezlegat pentru puţină vreme, timp în care va înşela neamurile (Gog şi Magog), ca să facă război împotriva sfinţilor. „…dar din cer s-a pogorât un foc care i-a mistuit” (Apoc. 20:7-10).
După aceasta vor învia toţi, fără deosebire, cei care nu au avut parte de învierea cea dintâi (Apoc. 20:5). Marea va da afară morţii care erau în ea, la fel moartea şi locuinţa morţilor vor da şi ele înapoi pe morţii lor (Apoc. 20:13,14) şi toţi vor trece la judecata de la Tronul Alb (Apoc. 20:11,12). Şi fiecare va fi judecat după faptele lui şi după gradul cunoştinţei pe care a avut-o (Apoc. 20:12; Rom. 2:12). Cei ce nu au fost găsiţi scrişi în cartea vieţii vor fi aruncaţi în iazul de foc (Mat. 25:32-46; Apoc. 20:15).
f. Cerul nou şi pământul cel nou. Viaţa veşnică. Viaţa veşnică este de obârşie divină şi este un dar al lui Dumnezeu (Rom. 6:23; Evrei 7:16). Ea este promisă credincioşilor (1 Ioan 2:25; 2 Tim. 1:1); ea se capătă de la Dumnezeu prin credinţa în Isus Hristos (1 Ioan 5:11; Ioan 3:15), căci El însuşi este viaţa veşnică (1 Ioan 5:20).
Pentru a obţine viaţa veşnică trebuie să ne luptăm, stăruind în fapte bune (Romani 2:7), fiindcă noi suntem chemaţi la ea (1 Tim. 6:12). Ea este un drept de moştenire pentru veacul viitor (Marcu 10:30), este numită şi viaţa viitoare (1 Tim. 4:8) şi vor intra în ea numai cei neprihăniţi, care au luptat cu credincioşie pe pământ, răbdând ispitele. Ei vor primi, la timpul hotărât, cununa vieţii veşnice (1 Tim. 6:12).
„Apoi am văzut un cer nou şi un pământ nou; pentru că cerul dintâi şi pământul dintâi pieriseră şi marea nu mai era. Şi eu am văzut coborându-se din cer de la Dumnezeu cetatea sfântă, noul Ierusalim, gătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei. Şi am auzit un glas tare, care ieşea din scaunul de domnie şi zicea: «Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii!
El va locui cu ei, şi ei vor fi poporul Lui, şi Dumnezeu însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor. El va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut»” (Apoc. 21:1-4).

Care e visul tău?

vise„Iosif a mai visat un alt vis” (Geneza 37:9)

Când vine vorba de vise, Iosif ne învăţă două principii importante:

1. Păstrează-ţi visul viu! Se povesteşte că un cuplu cărora le plăceau foarte mult ciupercile, au cumpărat mai multe kilo­grame de la un vânzător de pe marginea drumului. Au preparat omletă cu ciuperci, salată de ciu­perci, supă de ciuperci şi au făcut chiar un desert de ciuperci. Pisica lor s-a îndopat cu resturile de ciuperci. Mai târziu femeia s-a dus în bucătărie şi a găsit pisica întinsă pe podea, abia mai respirând. A sunat imediat la un veterinar care i-a spus că a mâncat probabil ceva ciuperci otrăvi­toare şi a sfătuit-o să meargă la spital. După ce li s-au făcut spălaturi la stomac, cuplul s-a întors acasă aşteptându-se să găsească pisica întinsă pe podea fără viaţă. În schimb, pisica se afla în­tr-un colţ înconjurată de câţiva puişori. Ceea ce au crezut ei că sunt durerile morţii erau de fapt durerile naşterii! Când crezi că visul tău abia mai respiră, continuă să crezi în Dumnezeu; eşti mai aproape de a da viaţă decât ai fost vreodată.

2. Visează din nou, dar lucruri mai măreţe! Iosif a avut un al doilea vis, unul şi mai mare! „Soarele, luna şi unsprezece stele se aruncau cu faţa la pământ înaintea mea” (Geneza 37:9). Dacă ţi-ai abandonat visul din cauza descurajării, ridică-te şi revendică-l. Dacă l-ai împlinit deja, cere-i iui Dumnezeu unul mai mare. Tu zici, „dar provo­carea pare prea mare pentru mine”. Nu e prea mare pentru Dumnezeu. În Cuvântul Său, El în­treabă: „Este oare ceva prea greu pentru Domnul?” (Geneza 18:14). Ai putea muri cu visul tău în faza de proiect sau în construcţie, ori poţi să-l laşi altuia să-l împlinească, dar trebuie să-L cauţi pe Dumnezeu şi să visezi din nou!

cultul-crestin-penticostal1

Art.21 Noi credem că preoţia Vechiului Aşezământ a fost înlocuită în Noul Aşezământ prin slujbele spirituale rânduite în Biserică.
„Şi El a dat pe unii apostoli; pe alţii, prooroci; pe alţii evanghelişti; pe alţii pastori şi în vă ţă tori” (Efeseni 4:11).
Apostolii sunt trimişii Domnului, cu misiunea deosebită cum ar fi desţelenirea unui nou câmp pentru Evanghelie (Marcu 16:15-18,20). Aşa au fost cei 12 apostoli, Pavel ca apostol al neamurilor şi alţii (Matei 10:1-4; Marcu 6:30; Romani 1:1; 11:13).
Slujba de prooroc se deosebeşte de darul proorociei. Proorocul are cel puţin două daruri: darul vorbirii despre înţelepciune şi darul vorbirii despre cunoştinţă.
Evanghelistul este chemat să predice Evanghelia Domnului Isus şi este însoţit de semne şi rezultate deosebite în activitatea lui prin întoarcerea păcătoşilor la Dumnezeu.
Pastorul are sarcina păstoririi credincioşilor care compun o biserică locală după indicaţia dată lui Petru de către Domnul Isus (Ioan 21:15-17).
Toţi slujitorii reprezintă o singură treaptă spirituală, termenul de episcop, prezbiter şi pastor priveşte aceeaşi slujbă (1 Petru 5:1-2; Fapte 20:17,28; Filipeni 1:1).
Din punct de vedere administrativ, se poate deosebi slujba de pastor de cea de prezbiter.
Diaconatul a luat fiinţă ca o slujbă cu caracter gospodăresc (Fapte 6:1-6). Mai apoi a căpătat, pentru unii dintre diaconi care s-au remarcat, şi un caracter spiritual (Fapte 6:8-15; 1Tim. 3:8-12). „Pentru că cei ce slujesc bine ca diaconi, dobândesc un loc de cinste şi o mare îndrăzneală în credinţa care este în Hristos Isus” (1 Tim. 3:13).

Art.22 Noi credem că lucrătorii Evangheliei sunt ordinaţi în lucrare prin punerea mâinilor şi rugăciunea făcută de către slujitorii lui Dumnezeu îndreptăţiţi să facă acest lucru (Fapte 6:5-6; 13:2-4; 14:23; Tit 1:5).
Ordinarea se poate face direct pentru slujba de diacon sau prezbiter, iar după un stagiu oarecare ei pot fi ordinaţi pentru slujba de pastor asistent sau pastor principal. Ordinarea se face în urma unui examen pentru cei care nu sunt absolvenţi de seminar şi în urma unei mărturisiri date în scris în faţa Comisiei de ordinare, de loialitate faţă de Biserica lui Dumnezeu. Diaconii sunt ordinaţi de către doi pastori, iar prezbiterii şi pastorii de către cel puţin trei pastori. Dacă cineva a fost ordinat diacon, trecerea la slujba de prezbiter sau pastor se face printr-o ordinaţiune.
Diaconul se ocupă de administrarea ajutoarelor în Biserică. El poate oficia Cina Domnului, binecuvântări de copii şi înmormântări, dacă pastorul îi cere acest lucru.
Prezbiterul poate oficia toate actele de cult la recomandarea pastorului.
Pastorul oficiază toate actele de cult şi se ocupă de păstorirea unei Biserici locale.
Slujba încredinţată prin actul ordinaţiunii este pe viaţă şi se poate revoca numai dacă cel ordinat a săvârşit abateri grave, dovedite prin mărturia a doi sau a trei martori (1Tim.5:19).
Actul ordinaţiunii se face la recomandarea unei Biserici locale şi durata slujirii efective depinde tot de hotărârea Bisericii Locale.

Art.23 Noi credem că toţi membrii Bisericii lui Dumnezeu au îndatoriri şi drepturi.
Nimeni nu poate să devină membru în Biserica lui Dumnezeu Apostolică Penticostală decât numai după ce şi-a însuşit principiile de credinţă. Biserica îl poate primi de probă, pentru un anumit timp. În acest timp, candidatul este cercetat asupra stării lui sufleteşti şi, după ce a pus capăt păcatelor sale şi a dat dovadă că el cunoaşte toate principiile Bisericii, poate fi botezat în apă şi primit ca membru (2 Petru 1:1; Ioan 17:20-23; 1 Tes. 4:3-8).
Membrii se numesc între ei fraţi (Fapte 5:23). Ei sunt datori după Cuvântul lui Dumnezeu să respecte pe cei ce slujesc (Evrei 13:17; 1 Tes. 5:12-13) şi să se supună unii altora în frica lui Hristos (Efeseni 5:21).
Membrii sunt datori a stărui în sfinţire, unitate frăţească, în învăţătura Evangheliei şi în dragoste (Fapte 2:42).
Cuvântul lui Dumnezeu cere ca tot ce se face în Biserică: rugăciune, propovăduirea Evangheliei, îndemnuri, învăţături, întrebuinţarea darurilor duhovniceşti, cântări de laudă sau în duh, şedinţe ordinare şi extraordinare etc. „toate să se facă în chip cuviincios şi cu rânduială” (1 Cor. 14:40). Fiecare membru este dator să participe în mod regulat la serviciile divine. Fiecare membru este dator să aibă o ţinută curată şi îngrijită. Disciplina în Biserică este un aşezământ biblic impus de Cuvântul lui Dumnezeu. Fiecare membru este dator a se conforma şi proceda potrivit cu cele scrise în Matei 18:15-18.
Când cineva cade deodată în vreo greşeală, cei duhovniceşti, mai ales fraţii puşi să supravegheze bunul mers în Biserică, sunt datori a-1 ridica cu duhul blândeţii (Galateni 6:1).
Când cineva păcătuieşte şi păcatele lui devin cunoscute de mai mulţi, iar el nu se sfieşte să păcătuiască mai departe, un astfel de om trebuie mustrat în faţa tuturor, ca şi ceilalţi să se teamă (1 Tim. 5:20).
Fiecare credincios, conform Cuvântului lui Dumnezeu, primeşte mustrarea şi chiar punerea sub disciplină, mai ales când se abate de la învăţăturile sănătoase ale Evangheliei depline. Disciplina nu are alt scop decât a-l ridica pe cel căzut sufleteşte şi de a menţine în Biserică autoritatea morală, buna rânduială, dragostea şi legătura frăţească (1 Tes. 5:14; 2Tes. 3:14-15; Iuda 22).
EXCLUDEREA — Biserica are dreptul, chiar datoria, potrivit cu principiile Evangheliei Domnului Isus Hristos şi învăţăturile sfinţilor apostoli, să-i excludă pe acei membri care, după ce au fost îndemnaţi de mai multe ori la pocăinţă pentru abaterile lor, stăruiesc mai departe în săvârşirea păcatului. Prin excludere ei pierd dreptul de membru (Mat. 18:15-18; Rom. 16:17-18; 1 Cor. 5:2; 11:13; 2 Tes. 3:6; Tit 3:10).
REPRIMIREA — Cel ce se căieşte din toată inima de abaterile sale şi Biserica are dovezi că viaţa lui s-a îndreptat, că se supune tuturor bunelor rânduieli şi cere să fie reprimit, poate fi reprimit (Luca 17:4; Iacov 5:19).

24. Noi credem că familia, prin căsătorie, este o instituţie divină aşezată de Dumnezeu. Familia este o instituţie divină şi biblică. Ea a fost hotărâtă de Dumnezeu, chiar primilor oameni: Adam şi Eva (Genesa 2:18-24).
Prin căsătorie, Dumnezeu face legătura intimă şi sfântă între soţ şi soţie, formând din amândoi un singur trup (Matei 19:5). Cine hotărăşte în inima lui să rămână necăsătorit este liber (1 Cor. 7:7-8, 34, 40).
Bărbatul este dator să-şi îngrijească, să-şi iubească şi să-ţi cinstească soţia, ca pe trupul lui (Petru 3:7; Coloseni 3:19). El este capul femeii şi al familiei (1 Cor. 11:13). Soţia a fost creată şi rânduită de Dumnezeu să fie de ajutor bărbatului ei (Genesa 2:18). Ea este datoare să-l iubească şi să i se supună (Tit 2:4-5; Col. 3:18).
Căsătoria se oficiază întâi la ofiţerul stării civile, urmând căsătoria religioasă prin binecuvântarea Domnului, în Biserică.
Cuvântul lui Dumnezeu nu permite ca un credincios să se căsătorească cu o necredincioasă sau invers (Deut. 7:3; 1 Cor. 7:39; 2 Cor. 6:14)
DIVORŢUL — nu este îngăduit de Cuvântul lui Dumnezeu, afară de cazul de adulter dovedit (Matei 19:6-9).
Concubinajul şi avortul nu sunt îngăduite de Dumnezeu (Evrei 13:4; 1 Cor. 6:18-20; Galateni 5:19; Exod 20:13).
RECĂSĂTORIREA — este îngăduită de Cuvântul lui Dumnezeu numai atunci când unul din cei doi soţi a trecut din viaţă (Rom. 7:1-3).
Nu se admite recăsătorirea atunci când despărţirea s-a făcut din alt motiv decât cel biblic. Cuvântul lui Dumnezeu nu admite aceasta, ci doar o reîmpăcare sau renunţare la recăsătorire (1 Cor. 7:10,11).

Art.26 Noi credem că dărnicia este o datorie sfântă pentru fiecare credincios.
Dărnicia este aşezată de apostoli în primele Biserici creştine: 1 Cor. 16:1-2; 2 Cor. 8:1-15. În primul rând, prin dărnicie se întăreşte răspândirea Evangheliei. Pentru a ne mântui, Dumnezeu L-a dat pe Fiul Său pentru noi (Ioan 3:16). La fel, pentru a putea ajunge Evanghelia şi la alţi păcătoşi, şi noi suntem datori să facem „partea Domnului” şi să dăm din toate bunurile noastre celor ce ne învaţă şi predică Evanghelia (Galateni 6:6; 1 Tim.5:17-18; Evrei 7:8). În al doilea rând, sunt ajutaţi cei ce lucrează şi s-au pus cu totul în slujba propovăduirii Cuvântului (1 Tim 5:17-18; Galateni 6:6). În al treilea rând, se urmăreşte (prin dărnicie) ajutorarea săracilor sfinţi, când sunt în nevoi (Matei 25:34-36; Romani 12:13; Proverbe 14:31).
Membrii Bisericii lui Dumnezeu sunt obligaţi, potrivit Cuvântului Său, să ajute cu darurile lor benevole orice lucrare la care sunt chemaţi şi mai ales să participe regulat la strângerile care au loc în fiecare duminică în toate Bisericile (1 Cor. 16:1,2).

Art.27 Noi credem în datoria credincioşilor de a urmări simplitatea în îmbrăcăminte.
Sfânta Scriptură ne învaţă ca, pe lângă supunere şi cumpătare, să fim cuviincioşi şi în îmbrăcăminte. Credincioşii trebuie să urmărească în îmbrăcămintea lor modestia şi simplitatea: podoaba lor să fie omul ascuns al inimii; un duh blând, liniştit, umplut cu Duhul Sfânt, care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu (1 Tim. 2:9-10; 1 Petru 3:1-6).
Credincioşii botezaţi cu Duhul Sfânt formează un popor sfânt şi deosebit de lume, deci ei nu trebuie să se potrivească principiilor lumii, nici să iubească deprinderile ei, care întotdeauna înclină spre păcat. Prietenia lumii este vrăjmăşie cu Dumnezeu (Romani 12:2; Iacov 4:4; Matei 9:24; 1 Corinteni 3:15).

va urma…