Dumnezeu este în cuvintele tale!

Dacă fiinţa umană are de învăţat cu adevărat o „lecţie de viaţă” şi încă una în care stau toate tainele Vieţii, ale alcătuirii sentimentelor, emoţiilor şi întâmplărilor existenţei, această lecţie s-ar putea numi „lecţia despre cuvânt”. „Lecţia despre dumnezeirea cuvântului” şi taina care face din cuvânt izvor de viaţă sau izvor de suferinţă ar trebui strigată până când şi pietrele ar zice: „Am înţeles”!

Lecţia despre puterea cuvântului ar trebui scrisă, spusă şi dăruită până când oamenii ar recunoaşte în propriile lor cuvinte binecuvântarea sau blestemul, fericirea sau suferinţa, dreptatea sau absenţa ei. Căci nu hazardul a pus la începutul Bibliei această fantastică poveste a „cuvântului”, această fantastică poveste a „Facerii Lumii”; „La început a fost Cuvântul şi Cuvântul era Dumnezeu”! Din Cuvânt s-a ivit tot ce este, şi de la ivire Dumnezeu a rămas lucrător în Cuvânt. Nu în depărtatele cotloane ale cerului şade Dumnezeu, gata să-i pedepsească pe cei răi. Nu-i doar în stele, nu-i doar în flori şi nu-i Dumnezeu numai în zâmbetul inocent al unui copil, cât în chiar Cuvântul „gurii tale”, cum ne spune tot Biblia…

Şi Dumnezeu a zis: „Să fie Pământ” şi aşa a fost… „Dumnezeu a zis cuvinte”. A zis şi s-a făcut. Dumnezeu n-a stat pe gânduri. N-a spus: „Să fie Pămân” apoi l-au cuprins gândurile negre şi s-a îndoit că ceea ce „a zis” s-ar putea să nu fie, cum face omul.. Biblia ne spune că el „a afirmat, a zis”. Nu i-a fost teamă, aşa cum teamă îi este omului care „zice”. Nici Iisus nu s-a îndoit atunci când a făcut miracole, când a mers pe mare, când a certat vânturile şi valurile sau atunci când a vindecat ceea ce părea cu neputinţă de vindecat. Ba el a spus: „şi voi puteţi face toate acestea şi încă unele cu mult mai mari”! Lecţia despre Cuvânt ne aminteşte că, de la Facerea Lumii puterea Cuvântului nu s-a făcut mai mică. Dacă am spune că în cuvânt nu există putere, am spune că Dumnezeu este slab. I-am nega puterea lui Dumnezeu şi – poate – inconştienţi de prezenţa Lui în Cuvânt, păcătuim prin teama şi prin îndoiala noastră…

În Cuvântul pe care omul îl „zice”, Dumnezeu este viu… şi dacă-i aşa, ce facem noi, oare, când privim către răul care ne chinuie şi rostim neîncetat; „Este rău, nu avem ce ne trebuie! Cei mai ticăloşi dintre oameni au noroc şi noi ne zbatem în suferinţă? Prin credinţa noastră rostim Cuvântul şi facem vie, lucrătoare, puternică şi prezentă… forţa răului. Noi spunem „nu avem bani”, „nu putem face cutare sau cutare lucru”, „nimeni nu ne ajută” şi, prin spusele noastre activăm situaţiile grele, hrănim evenimentele nefericite sau lipsurile şi ne afirmăm singuri „lipsa de ajutor”. Noi îi facem puternici pe ticăloşi, căci privim către puterea lor cu întreaga credinţă şi o spunem fără nici o îndoială. De-am avea aceeaşi credinţă în cuvântul alinător şi-n cuvântul prin care ne afirmăm darurile, de-am putea spune cu toată credinţa „Dumnezeu este în Cuvântul pe care-l rostesc şi de aceea eu am ceea rostesc”, am ajunge la înţelegerea deplină a lecţiei despre „dumnezeirea cuvântului”.

Căci, dacă omului îi lipseşte ceva, se întâmplă pentru că el „a zis că-i lipseşte”. Iar ceea ce omul a spus că-i lipseşte nu-i de la Dumnezeu. Ceea ce omul „nu poate” şi a zis „nu po” nu-i de la Dumnezeu. şi când omul a zis „mă îndoiesc sau mi-e teamă”, nu-i de la Dumnezeu! Dumnezeu spune că tu ai ceea ce spui prin cuvintele tale. Dacă spui „nu pot”, cum ar fi posibil să poţi? Dacă spui singur că eşti rău, cum să fii bun? Dacă vezi în lume doar neputiinţa, frica, distrugerea şi suferinţa, cum să ţi se arate o lume mai bună? Să-ţi îngrijeşti Cuvântul pe care-l spui cu propria gură este, poate, cea mai mare dintre toate tainele existenţei. Să ai încredere în Cuvântul care sprijină viaţa şi sădeşte frumuseţe în sufletul tău ca şi în sufletul altuia, asta-i de la Dumnezeu! Să creşti în curaj, în credinţă, în puterea faptelor binecuvântate, să spui cu toată inima că există har, frumuseţe şi dragoste înseamnă „să spui” Adevărul şi să rosteşti cuvintele pe care ţi le spune Dumnezeu!

Maria Timuc  – Jurnalul.ro

Eu cred în România

Cred în România. Cred că a supravieţuit datorită credinţei ei în Dumnezeu, speranţei ei în independenţă şi dragostei ei pentru libertate.

Sunt recunoscător pentru trecutul glorios al României; sunt înfiorat de prezentul ei de necrezut; sunt încrezător în viitorul ei fără limite.

Nu mi-e ruşine să-mi scot pălăria şi să-mi ţin respiraţia când gloria străveche trece pe lângă mine. Nu mă scuz pentru nodul din gât când rostesc jurământul de credinţă.

Nu sunt jenat de lacrimile care mi se adună în ochi când aud „Deşteaptă-te române!”

Ca milioane de alţi români doresc o alegere liberă, nu o pomană gratuită. Prefer mai bine să mi se ofere o posibilitate de a-mi demonstra capacitatea într-o slujbă, decât să mi se dea un permis de a-mi manifesta frustrarea pe stradă.

Sunt un român de modă veche cu o hotărâre nou-găsită de a-mi aduce contribuţia la bunul mers al democraţiei în ţara mea România.

Întotdeauna îşi vor aminti cum i-ai făcut să se simtă

Acum douazeci de ani lucram ca si taximetrist ca sa ma intretin. Intr-o noapte cand am ajuns  la o comanda, la 2:30 AM, cladirea era acoperita in intuneric, doar cu exceptia unei singure lumini la o fereastra de la parter… In asemenea circumstante, multi taximetristi ar claxona o data sau de doua ori, ar astepta un minut si apoi ar pleca. Dar am vazut prea multi oameni care depindeau de taxi ca fiind singurul lor mod de transport.Daca nu mi se parea un pericol, intotdeauna mergeam la usa .

Deci am mers si-am batut la usa . -” Doar un minut” raspunse o voce firava, a unei persoane mai in varsta. Auzeam ceva fiind tras de-a lungul pardoselii. Dupa o pauza lunga, usa s-a deschis. O femeie mica de statura, in jur de vreo 80 de ani statea in fata mea.

Purta o rochie colorata si o palarie mare cu un material de catifea prins pe ea, ca si o femeie dintr-un film din anii ‘40. Langa ea era o valiza mica de nailon. Apartamentul arata ca si cum nimeni n-ar mai fi locuit acolo de ani de zile. Tot mobilierul era acoperit cu cearsafuri. Nu gaseai nici un ceas pe pereti, nici bibelouri sau alte lucruri pe rafturi. Intr-un colt era un panou plin cu poze peste care era pus un suport de sticla.

-”Ati putea sa imi duceti bagajul pana la masina?” zise ea. Am dus valiza la masina si apoi m-am intors sa sa o ajut pe femeie. Ea m-a luat de brat si am mers incet spre masina. A continuat sa-mi multumeasca pentru amabilitatea mea.

-”Nu e mare lucru” I-am zis eu. ” Doar incerc sa-mi tratez pasagerii in felul in care as vrea ca mama mea sa fie tratata”

” Oh, sunteti un baiat asa de bun!” zise ea.

Cand am intrat in masina, mi-a dat o adresa, si apoi m-a intrebat: -” Ai putea sa conduci prin centrul orasului?”

-”Nu este calea cea mai scurta” am raspuns eu rapid.

-”Oh, nu conteza” spuse ea. -” Nu ma grabesc. Eu acum merg spre azil…”.

M-am uitat in oglinda retrovizoare. Ochii ei erau scanteitori… -”Nu mi-a mai ramas nimeni din familie…” a continuat ea-”Doctorul spune ca nu mai am mult timp…” In tacere am cautat ceasul de taxare si l-am oprit. -”Pe ce ruta ati vrea sa merg?” am intrebat. Pentru urmatoarele doua ore am condus prin oras. Mi-a aratat cladirea unde odata ea lucrase ca si operator pe lift.

Am condus prin cartierul unde ea si sotul ei au locuit cand erau proaspat casatoriti. M-a dus in fata unui magazin cu mobila care odata fusese o sala de bal unde obisnuia sa mearga la dans pe vremea cand era fata. Cateodata ma ruga sa opresc in fata unor cladiri sau colturi de strada si sa stau cu ea acolo in intuneric, contempland in tacere. Cum prima aluzie de soare sa aratat pe orizont, mi-a spus dintr-odata:

-”Sunt obosita… Hai sa mergem.”

Am condus in tacere spre adresa pe care mi-o daduse. Era o cladire ieftina, ca si o casa mica , cu un drum de parcare care trecea pe sub o portita. Doi oameni au venit spre taxi cum am si ajuns acolo. Erau atenti si concentrati aspura fiecarei miscari pe care o facea femeia. Am deschis portbagajul si am dus micuta valiza pana la usa . Femeia  fusese deja asezata  intr-un scaun cu rotile.

-”Cat va datorez?” a intrebat ea, in timp ce-si cauta portmoneul.

-”Nimic” am zis eu.

-”Dar trebuie si tu sa te intretii.”

-”Nu va faceti griji…sunt si alti pasageri” am raspuns eu. Aproape fara sa ma gandesc m-am aplecat si i-am dat o imbratisare. Ea m-a strans cu putere..

-”Ai facut unei femei in varsta un mic moment de bucurie” spuse ea. -”Multumesc.”

I-am strans mana si apoi am plecat in lumina diminetii. In spatele meu, o usa se inchisese… Era ca si sunetul de incheiere a unei vieti… Nu am mai luat alti pasageri in tura aceea de lucru.

Am condus pierdut in ganduri… Pentru restul zile de-abia puteam vorbi.

Ce ar fi fost daca femeia aceea ar fi dat peste un taximetrist manios sau unul care ar fi fost nerabdator sa-si termine tura …..?

Ce-ar fi fost daca as fi refuzat sa iau comanda, sau doar sa claxonez o data si apoi sa plec …? Uitandu-ma in urma nu cred ca am facut ceva mai important in intreaga mea viata.

Suntem conditionati sa credem ca vietile noastre se invart in jurul unor momente marete. Dar adesea aceste momente marete ne iau prin surprindere – frumos impachetate in ceea ce altii ar considera ceva putin, ceva neinsemnat. OAMENII S-AR PUTEA SA NU-SI AMINTEASCA EXACT CEEA CE  AI FACUT SAU CEEA CE AI SPUS, DAR INTOTDEAUNA ISI VOR AMINTI CUM I-AI FACUT SA SE SIMTA!!!

Viata aceasta s-ar putea sa nu fie petrecerea pe care o speram, dar cat timp suntem aici putem de asemenea sa dansam. In fiecare dimineata cand imi deschid ochii, imi spun:”Ziua de azi este o zi speciala!”

Amintiti-va asta, prietenii mei: nu ne mai putem intoarce niciodata inapoi, acesta e singurul Show pe care il jucam.Trateaza oamenii in felul in care ai vrea TU sa fii tratat !!!!!!!!!!

Autor necunoscut

Sursa. infocrestin.ro

Mirosind a Sfânt

Crestinul  AUTENTIC este o floare  ale carei petale emana  miros  de Dragoste, Bucurie, Pace, Indelunga, Rabdare, Bunatate, Facere de Bine, Credinciosie, Blandete si Infranare a Poftelor…. o diversitate de mirosuri armonizate perfect  prin Unirea lor intr-O Singura Sursa .

Oridecateori  neghina  va intepa floarea cu acele ei de rautate, batjocura, lacomie, cearta, vrajba, ura etc…, floarea care si-a primit mirosul de la Creatorul ei, tot acelasi parfum il  va emana. Mireasma  caracterului lui Dumnezeu imprimat in petalele copiei Lui  nu va disparea chiar daca aceasta  din urma ar fi strivita la pamant.

Daca as cauta sa  ranesc petala din mijloc de care sunt  legate  toate celelalte petala DRAGOSTEI, floarea  ar spune ca este plina de BUCURIE ca sufere pentru Numele Celui ce a creat-o; si pentru ca PACEA  este strans legata de ea, va  avea INDELUNGA RABDARE  cu Penina cea intepatoare si nu-si va pierde BUNATATEA  si FAPTELE  BUNE fiindca ea  va ramanea in continuare CREDINCIOASA  Celui care a intocmit-o si care i-a daruit un Duh BLAND, intocmai ca a Fiului.

Acest gen de flori NU vor POFTI  niciodata mirosuri care sa le perverteasca mireasma .

Sursa. E.C. Manea ResurseCrestine

Eliberată din închisoarea fricii

Era o zi întunecată de iarnă, când ghiarele fricii s-au înfipt adânc în sufletul meu. Eram obosită, şi să mă plimb singură pe stradă era o relaxare de dorit in orice moment. Acum îmi ziceam eu: „o să pornesc pe jos acasă şi o să savurez fiecare moment„. Aşa că am dat drumul gândurilor şi rugăciunilor să se înalţe spre Dumnezeu. Ceva însă nu mergea bine. Îmi simţeam trupul greu şi copleşit; parcă abia reuşeam să îmi controlez gândurile care zburau tot spre sfere negative. În ultima vreme viaţa mea a fost grea şi aglomerată, astfel am pus totul pe seama vieţii stresante şi a oboselii, însă foarte curând sentimentele au urmat gândurile sau gândurile sentimentele şi am inceput să simt fiori reci apoi firbinţi şi disperarea brusc mi-a paralizat gândirea. Am simţit cum mi se taie respiraţia şi că o să leşin.

Trăiam ceea ce medicii numesc atacuri de panică…şi senzaţia pe care o trăiam se poate compara foarte bine cu cea pe care o simţi când eşti în mijlocul unui lac foarte adânc, unde nu simţi nimic sub picioare şi eşti gata să te îneci. Astfel cauţi în disperare să te agăţi de ceva palpabil. În astfel de momente gandul că cineva cunoscut locuia pe aproape, era ca o frânghie întinsă care nu mă lăsa să mă înec.

Am fugit repede spre casa unei prietene care locuia în apropiere şi am rugat-o să mă însoţească până acasă. Speram ca in felul acesta să mă liniştesc şi să străbat drumul acela până la capăt. Dar a fost mai greu decât m-am aşteptat! La fiecare pas mă simţeam copleşită şi că un mai pot înanita. M-am încălzit şi un mai suportam hainele groase pe mine deşi eram în luna decembrie. Tremuram toată şi simţeam că un mai pot face nici un pas.

Nu ştiam atunci spre ce mă îndrept…sentimente neînţelese de nelinişte, teamă şi presimţiri negative mă învăluiau fără să le pot controla, şi cu cât înainta drumul meu, cobora spre prăpăstii adânci şi reci. Trăiam fiecare zi până la sfârşitul ei şi atât ca şi cum terminarea unei zile era cel mai mare vis al meu. Seara când mă aşezam în pat cu toate că somnul îmi era tulburat, trăiam cea mai bună parte a zilei. Orice efort cât de mic mă obosea şi mă storcea de putere.

Acesta era începutul unui drum pe care am călătorit timp de opt ani de zile. Deoarece sufeream de spasmofilie şi doctorii au pus pe seama aceasta problema mea şi m-au lăsat baltă. Eu însă un ştiam cum trebuie să abordez problema, din punct de vedere fiziologic sau psihologic. Am alergat în toate direcţiile de unde speram să primesc răspuns la această problemă, însă m-au întâmpinat uşi închise – soluţia părea departe de mine. Aşa că singura cale de uşurare era să mă prăbuşesc înaintea cerului sperând să primesc din mâna Lui liniştea sufletului meu, însă de fiecare dată răspunsul era: „Harul Meu îţi este îndeajuns, căci puterea Mea în slăbiciune este făcută desăvârşită” (2 Corinteni 12:9). Trăiam dependentă în fiecare zi de puterea aceasta a Lui pentru ca puterea mea un exista. Dumnzeu mi-a dat vindecarea însă nu aşa cum o doream eu: în fiecare zi câte o fărâmă. La început mi-a schimbat circustanţele vieţii…apele tulburate şi evenimentele stresante s-au liniştit. Am învăţat să îmi umplu sufletul cu tot ce e bun şi frumos, iar pe celelalte să nu le ţin în seamă; am învăţat să râd din toată inima, să găsesc pacea în rugăciune…şi seara toate problemele m-am învăţat să le pun în mâna puternică a Tatălui – obişnuiam să mă rog: Doamne dacă le păstrez pentru mine, în timpul somnului nu foloseşte la nimic, dar dacă ţi le dăruiesc Ţie Tu cum nu dormi poţi lucra la rezolvarea lor. Cu toate acestea zilele în care trebuia să rămân singură acasă sau să parcurg un drum de una singură erau foarte grele. Toţi cei care s-au confruntat cu atacuri de panică înţeleg despre ce vorbesc.

Erau zile în care trebuia să merg la şcoală şi îmi era f. greu, mi se făcea frică de multe ori pe drum. Nu de puţine ori m-am oprit plângând eram în culmea disperării…însă Dumnezeu nu m-a lăsat niciodată.

Îmi amintesc că eram la un moment dat într-un alt oraş departe de casă. Am mers până acolo cu cineva, însă acea persoană avea probleme de rezolvat în altă parte a oraşului, eu am rămas singură şi mai aveam de străbătut încă mult până unde trebuia să ajung. La început o teamă superficială a făcut să mi se usuce gura. Apoi a devenit tot mai mare şi mai mare…picioarele un mă mai ţineau, parcă toţi muşchii mi-au paralizat; şi m-am încălzit foarte tare. Îmi venea să mă aşez jos şi să strig după ajutor. Însă acesta era un gest ieşit din comun care mi-ar fi complicat situaţia. Puţin mai încolo am gasit un parc şi m-am aşezat pe o bancă. Îmi auzeam bătăile inimii şi am început să plîng uşor. Aveam nevoie de apă să beau un medicament de calmare, însă nu mai aveam putere să mă ridic să merg să caut pentru ca să cumpăr. Plânsul mă liniştea întotdeauna. Am vazut în jurul meu un grup de femei relaxate care vorbeau liniştite, rîdeau, pe o altă bancă o bunică cu un nepot, vorbeau în linişte, oamenii veneau, apoi plecau, treceu pe lângă banca pe care stăteam eu fără să bănuiască ce furtună era în mine şi cât de mare nevoie aveam de ei. Aveam nevoie de cineva cu cine să merg mai departe. Chiar dacă nu făcea nimic deosebit numai gândul ca nu eram singură şi că eram cu cineva mă radica şi îmi puteam continua drumul.

Îmi amintesc ziua aceea cred că am stat aproximativ o oră acolo aşteptând pe cineva deşi era imposibil să întâlnesc cunoscuţi într-un oraş aşa îndepărtat. Nu m-am rugat parcă nu mă puteam ruga în momentele acelea grele, nici bileţele cu încurajări care îmi umpleau poşeta nu ajutau…Şi de obicei în momentele crizei simţeam multă mânie…de ce trebuia eu asa tânără să sufăr atât de mult, de ce eu care îmi doream să trăiesc conform Legilor Sfinte sufeream aşa, iar oamenii nepăsători nu suferă de nimic…de ce Cel care a zis: „Toată puterea mi-a fost dată în cer şi pe pământ” (Matei 28:18) nu face nimic…

Minunea a venit însă până la urmă – un băiat de la noi din biserică…tocmai trecea pe acolo. Când m-a văzut m-a întrebat unde merg şi s-a oferit să mă conducă! Dumnezeu să îl binecuvinteze din plin, nu i-am spus nici azi cât de mult a însemnat gestul acesta pentru mine: era Mâna lui Dumnezeu care m-a susţinut!

Ştiu că Dumnezeu nu ne lasă încercări fără un scop anume însă nu ştiu încă care a fost scopul Lui din toata această durere. Poate voi afla doar în cer… ştiu însă că această încercare m-a smerit enorm, şi m-a păstrat smerită şi dependentă. Dumnezeu nu mi-a dăruit vindecarea aşa cum am cerut-o eu, însă pot să spun că nu m-a lăsat niciodată pe cărarea aceasta atât de grea…niciodată.

Vindecarea totală mi-a dărut-o când a venit timpul- după opt ani de zile. Nu ştiu de ce atunci şi nu mai repede, însă adevărul este că viaţa mea a luat o cotitură şi chiar nu mai puteam să merg înainte cu probleme de genul atacuri de panică…au venit alt fel de valuri şi greutăţi de altă natură.

Vreau să fie o încurajare pentru cei care se confruntă cu atacuri de panică. Am citit ceva statistici şi sunt tot mai mulţi oameni care se confruntă cu aşa ceva…ştiu cum e, şi cine nu a trecut prin aşa ceva nici un îşi poate imagina, oamenii nu te înţeleg, şi aceasta îngreunează şi mai mult situaţia. Însă există o cântare pe care o iubeam şi o cântam cu lacrimi în vremea aceea grea: „cu Tine şi rănit străbat cărarea…” dacă avem o rană şi trebuie să înaintăm cu ea, să mergem înainte. Indiferent de greutate aşa cum nu i-a luat lui Pavel ţepuşul poate ne lasă şi nouă o durere şi aşteaptă să ne continuăm călătoria aşa cu durere cu tot…ori prin ce am trece El nu ne lasă. Domnul este credincios însă şi pentru greutăţie noastre are un scop şi un timp. Să nu ne mai luptăm aşa de mult să scăpăm de povară. Să ne luptăm mai bine să rămânem lângă Domnul şi El ne va conduce indiferent de relief, vreme, poveri, cotituri, boli sau ce ni s-ar mai pune în cale. Pentu că El ne va elibera sigur El o va face, chiar dacă nu va fi asa cum dorim noi, El ne va elibera, chiar şi de teamă! Dacă pe mine El m-a eliberat, El o poate face pentru oricine trece prin aşa ceva!

Sursa. resurse crestine

Încercarea aduce rod!

După ziua tumultoasă de ieri, revin acum la unele gânduri mai liniştite, gânduri care să fie pentru sufletul nostru o încurajare, o îmbărbătare şi un sprijin in drumul nostru spre Împărăţia lui Dumnezeu. După unul din comentariile pe care le-am primit ieri m-am gândit că aceste ganduri ar fi foarte bine venite.

În ţările tropicale creşte un pom roditor unic în felul său, numit Avocado, al cărui rod sub formă de pară are un gust foarte plăcut. Chiar şi industria cosmetică a devenit în ultimul timp foarte atentă faţă de acest pom neobişnuit şi extrage din el un ulei frumos mirositor.

Dar lucrul ciudat la acest pom este faptul că atunci când înfloreşte, el trebuie să fie „chinuit” foarte mult. I se aplică nenumărate lovituri peste tot trunchiul său, pănă ce coaja lui se face ţăndări. La fel sunt înfipte nişte cuie în el şi i se taie şi câteva rădăcini. Şi cu cât este el „prelucrat” mai mult în felul acesta, cu atât aduce un rod mai bogat.

Un grădinar istoriseşte următoarele. pe un teren oarecare, un foc a pârjolit cam pe jumătate un pom avocado, dar în anul acela, acel pom care nu prea rodise până atunci, a avut crengile pline cu rod. Cred că lucrul acesta trebuie să ne amintească de cuvintele apostolului Pavel din 2Corinteni 4.16-17 unde spune: „De aceea, noi nu cădem de oboseală. Ci chiar dacă omul nostru de afară se trece, totuş omul nostru dinlăuntru şi înoieşte din zi în zi. Căci întristările noastre uşoare de o clipă lucrează pentru noi tot mai mult o greutate veşnică de slavă?”

Deci, dacă Dumnezeu ne încearcă cu o povară sau dacă îngăduie să vină peste noi o ispită, atunci prin aceasta El urmăreşte un plan anumit. David a cunoscut lucrul acesta atunci când a spus în Ps. 68. 19-20 „Binecuvântat să fie Domnul, care zilnic ne poartă povara , Dumnezeu, mântuirea noastră. Dumnezeu este pentru noi un izbăvitor şi Domnul Dumnezeu ne poate scăpa de moarte.”

La fel se procedează şicu palmierul tânăr la care i se atârnă nişte pietre grele de ramuri pentru ai încetini in felul acesta creşterea grăbită a pomului. Şi atunci palmierul nu mai creşte atât de repede în înălţime, trunchiul său devine mai rezistent, iar roadele sunt mai numeroase.

La fel se întâmplă şi cu creşterea omului nostru lăuntric, numic nu este mai prielnic decât o povară, pe care ne-o dă Domnul ca s-o purtăm. Ea ne face mai rezistenţim, mai răbdători şi mai motivaţi pentru rugăciune.

Un pastor a avut multe necazuri în viaţa lui. Când el s-a plâns odată de acest lucru unei creştine în etate, ea i-a spus: „Când pastorul este presat în teasc, atunci comunitatea se foloseşte de uleiul care curge de acolo.”

Dacă treci prin încercare şi poate crezi că tot ce vine peste tine este rea mult, nu uita Dumnzeul Trinitar al Scipturilor este acolo lângă tine.

Un nou eseu minunat…

Dacă acum căteva zile postam un eseu a lui Ambra despre jocul vieţii, astăzi pot să spun că un nou eseu a lui Lois, un eseu care merită citit aşa cum spune şi Miron Popan pe blogul lui.

De multe ori mi-am pus problema vietii acesteia. Mai exact ce inseamna viata. Niciodata nu am acceptat sa cred ca viata inseamna doar a te trezi dimineata, a manca, a merge la scoala, si apoi a te culca. Viata pentru mine inseamna mult mai mult. Am ajuns la niste concluzii care vrea sa vii la impartasesc si voua. Nu stiu daca lucrurile stau chiar asa cum le vad eu dar eu sunt convinsa de ele. Continuarea….

Un eseu excelent…

Sincer acest eseu m-a impresionat foarte mult mai ales că vine din partea unui „pion” care a pierdut nu  de mult un „pion” foarte apropiat.   Am vrut sa-l postez şi eu pe blog pentru a putea fi citit de mai mulţi şi cu siguranţă va fi un moment de cercetare pentru mulţi, pentru că toţi suntem angrenaţi în acest joc al vieţii.

„Viata poate fi asemanata cu un joc… un joc destul de greu de jucat si de asemenea complicat. Asa cum pe parcursul intregului joc vom intampina obstacole mai mari sau mai mici, vom intampina si momente de bucurie, de satisfactie.Ca orice alt joc, viata are un creator: Dumnezeu, reguli, adversari, pioni: fiecare dintre noi.Regulile  acestui  joc nu sunt extrem…” continuarea…