„Tată, iartă…”

„Iubiţi pe vrăjmaşii voştri… feceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc, ca să fiţi fii ai Tatălui vostru care este în ceruri”. Matei 5.44-45

Catedrala din Cantebury, Anglia a fost distrusă de bombele germane în timpul ultimului război mondial. Când a fost reconstruită, s-a făcut o cruce din doi stâlpi carbonizaţi, recuperaţi din clădirea distrusă. S-a săpat pe ei o inscripţie care spunea: „Tată, iartă”. N-au îndrăznit să adauge pronumele care urmează în textul biblic: „Iartă-i” (adică „pe ei”) Luca 23.24, căci s-a socotit că era prea acuzator. Nemţii, erau ei, singurii vinovaţi? Britanicii n-aveau nimic pentru care să fie iertaţi?

noi ştim bine să deosebim vinovăţia altora şi am vrea să-i vedem în genuchi, umilindu-se şi cerând lui Dumnezeu iertare. În loc de a ne ruga lui Dumnezeu cu milă să-i ierte, am face mai bine să ne cercetăm pe noi înşine. Dacă o facem cu sinceritate, în prezenţa lui Dumnezeu, vom descoperii în noi necredincioşie, lipsă de dreagoste, de râvnă sau de devotament, mândrie ascunsă, atitudine lumească şi multe lucruri pe care Dumnezeu nu poate să le aprobe. Atunci în loc să spunem: „Tată, iartă-i”, vom spune cu o inimă mai smerită: „Tată, iartă-mă!”

Numai Domnul Isus putea să spună cu adevărat: „Tată, iartă-i”, pentru că El n-avea nimic pentru care trebuie să fie iertat.