Rugăciunea arma noastră secretă!

Petru era păzit în temniţă, şi Biserica nu înceta
să înalţe rugăciuni către Dumnezeu pentru el. 
Fapte 12:5 

Rugăciunea este legătura care ne leagă de Dumnezeu. Este podul care trece peste orice abis şi ne poartă în siguranţă peste orice prăpastie a primejdiei sau a nevoii.

Gândeşte-te la semnificaţia acestei istorisiri din primul secol al bisericii: Totul părea să fie împotriva ei, pentru că Petru era în închisoare, iudeii păreau învingători, Irod era încă suveranul suprem, şi arena martiriului aştepta nerăbdătoare dimineaţa următoare ca să poată bea sângele apostolului. „Şi Biserica nu înceta să înalţe rugăciuni către Dumnezeu pentru el“. Şi care a fost rezultatul? Închisoarea s-a deschis în mod miraculos, apostolul a fost eliberat, iudeii au rămas încurcaţi, şi ca o manifestare a pedepsei lui Dumnezeu, crudul rege Irod „a murit mâncat de viermi“. Şi mergând mai departe spre o victorie şi mai mare, „Cuvântul lui Dumnezeu se răspândea tot mai mult“ (v. 23-24).

Cunoaştem noi cu adevărat puterea armei noastre supranaturale care este rugăciunea? Îndrăznim noi s-o folosim cu autoritatea unei credinţe care nu numai că cere, dar şi comandă? Dumnezeu ne botează cu îndrăzneală sfântă şi cu încredere divină, pentru că El nu caută oameni mari, ci oameni care să îndrăznească să dovedească măreţia Dumnezeului lor! Şi Biserica nu înceta să înalţe rugăciuni“. 

În rugăciunile tale, mai presus de orice, fereşte-te să-L limitezi pe Dumnezeu, nu numai prin necredinţă, ci şi gândindu-te că ştii exact ce poate El să facă. Învaţă să te aştepţi la ceva neaşteptat, mai presus de tot ce poţi tu cere sau gândi.

Deci ori de câte ori mijloceşti prin rugăciune, mai întâi taci şi închină-te lui Dumnezeu în gloria Lui. Gândeşte-te la ce poate El să facă, cum Îşi găseşte El plăcerea în Hristos Fiul Său, şi la poziţia ta în El – apoi aşteaptă-te la lucruri mari.                                                                     

Rugăciunile noastre sunt oportunităţile lui Dumnezeu.

Treci printr-un necaz? Rugăciunea poate transforma timpul întristării tale într-un timp de tărie şi plăcere. Eşti fericit? Rugăciunea poate adăuga un parfum ceresc timpului tău de bucurie. Eşti în mare pericol din partea unui vrăjmaş din afară sau dinăuntru? Rugăciunea poate plasa un înger lângă tine a cărui atingere ar putea sfărâma o piatră de moară în fire de praf mai mici decât făina pe care ar măcina-o, şi a cărui privire ar putea distruge o armată întreagă.

Ce va face rugăciunea pentru tine? Răspunsul meu este acesta: Tot ce poate Dumnezeu să facă pentru tine. „Cere ce vrei să-ţi dau“ (2 Cronici 1:7).

RUGĂCIUNE – Traian Dorz

Doamne, Tu Stăpânu-acestui
Cer nemărginit şi-albastru
Către Tine mi se nalţă iarăşi
Gândul meu sihastru.

Către Tine se ridică iarăşi
Glasul rugii mele
Domnul zilelor cu soare,
Domnul nopţilor cu stele.

Tu eşti Împăratul nostru, 
Tu eşti Domnul nostru mare
Tu eşti Stânca păcii noastre,
Turnul nostru de scăpare!

De nădejdea-n Tine Doamne
Toată viaţa ni se-anină,
Viaţa noastră-atât de tristă,
Suferindă şi străină.

Mângăierea vieţii triste
Ni-e Cuvântul Cărţii Tale
El ne-a şters de lacrimi ochii,
Ne-a scos sufletul din jale,

Şi ne-a fost mereu în viaţă
Adăpost şi-nviorare,
Călăuză şi lumină
La-ntunerec, de cărare.

Azi ne-a-mpresurat durerea
Cât a mării apă multă,
Nimeni chinul nu ni-l vede,
Nimeni glasul nu ne-ascultă,

Numai Tu ne eşti nădejdea
În aceste clipe grele,
Numai mâna Ta mai poate
Să ne mântuie din ele,

Numai Tu ai milă, Doamne
Dumnezeul nostru mare
Tu eşti stânca izbăvirii,
— Dăruieşte-ne scăpare!

                                                                                  

 

Avem nevoie de o CONŞTIINŢĂ curată!

„Eu am vieţuit cu toată curăţia cugetului meu inaintea lui Dumnezeu” Faptele Apostolilor 23:1

Comentând referitor la scandalul Watergate, asistentul lui Nixon, Jeb Magruder a spus Comitetului de Investigaţii a Senatului: „Am fost înşelaţi crezând că nu facem nimic rău şi când am ajuns să facem lucruri ilegale, am pierdut controlul„. Pavel vorbeşte de cei „însemnaţi cu fierul roşu în însuşi cugetul lor” (1 Timotei 4:2). În vremurile Bibliei, era o practică obişnuită ca rănile să fie cauterizate cu un fier înroşit, cauzând o crustă tare. Vezi imaginea? Pavel spune: „Nu deveniţi încăpăţânaţi şi împietriţi faţă de păcat”.

Conştiinţa ta este ca un detector de mişcare care înştiinţează când un hoţ a intrat în casă cu intenţia de a te jefui sau chiar de a te ucide. Vorbind de conştiinţă, Pavel îi spune lui Timotei: „să păstrezi credinţa şi un cuget curat pe care unii l-au pierdut, şi au căzut din credinţă” (1 Timotei 1:19). Cu alte cuvinte, păstrează-ţi conştiinţa într-o stare de funcţionare. Reacţionează la aver­tizările ei, lasă-te călăuzit de instrucţiunile ei; asigură-te că se bazează pe Scriptură tot timpul. Martin Luther a spus: „Conştiinţa mi-a fost luată prizonieră de Cuvântul lui Dumnezeu şi a merge împotriva conştiinţei sau a Scripturii nu este un lucru bun, dar nici sigur. Când te-ai dedicat cu adevărat umblării cu Dumnezeu, trebuie să adopţi şi tu formula lui Luther pentru viaţa ta: „Conştiinţa mi-a fost luată prizonieră de Cuvântul lui Dumnezeu”.

Credinţa, un dar al tău!

„Darurile unui om îi fac loc, şi-i deschid intrarea înaintea celor mari” Proverbe 18:16

Evrei capitolul 11 este adesea considerat „galeria credinţei”. Se menţionează două grupuri. Primul grupul, cei care „au scăpat de ascuţişul săbiei” (Evrei 11:34). Al doilea grup, cei care „au murit ucişi de sabie” (Evrei 11:37). Tuturor ne-ar plăcea să facem parte din primul grup, dar Biblia spune că ambele grupuri „au fost lăudaţi pentru credinţa lor” (Evrei 11:39). Mesajul se poate parafraza astfel: „aceşti oameni ai credinţei au murit fără să primească ce le-a fost promis, dar totuşi crezând. Cum au putut? Ei au văzut promisiunea de la distanţă…” (Evrei 11:13). Credinţa lor i-a ţinut concentraţi!

Uneori credinţa este un instrument al schimbării; alteori este un mijloc de supravieţuire. Este ceea ce-ţi dă tenacitatea de a te încrede în Dumnezeu când voinţa Lui pare să se bata cap în cap cu a ta. Deseori credinţa ta este desăvârşită mai mult pând lucrurile nu se schimbă decât atun­ci când se schimbă. Nu ai nevoie de credinţă pentru ceea ce vezi sau pentru ce ai atins deja; ai nevoie de ea când viaţa nu mai are sens, când nu poţi explica de ce mor bebeluşii, sau de ce îţi pierzi locul de muncă, ori când căsnicia nu merge, sau când cei răi prosperă, ori când cei buni mor, sau când cei neprihăniţi suferă, ori când cei buni nu au parte de alinare. Credem că există un singur rezultat bun, acela pe care îl dorim noi. Nu, noi trebuie să ne încredem în caracterul şi în planul lui Dumnezeu; în ceea ce este El şi în ceea ce face El. Trebuie să-L vedem la lucru în orice ni se iveşte în cale. Si chiar când nu-L vedem, trebuie să ne încredem în El, ştiind că „toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, şi anume, spre binele celor ce sunt chemaţi după planul Său” (Romani 8:28).

Ai înţeles? Toate lucrurile!

 

Un Testament pentru tine!

„În adevăr, acolo unde este un testament, trebuie neapărat să aibă loc moartea celui ce l-a făcut.”  Evrei 9.16   

Un om bogat din America a murit şi în ur­ma lui a rămas o mare avere, dar nu se ştia cui a lăsat-o. Într-o zi s-a găsit un portmoneu rupt şi plin de praf. Când au căutat în el, acolo au găsit testamentul bogă­taşului, prin care lăsa toată averea surorii sale. Aceas­ta nu avea altceva de făcut decât să creadă şi să pri­mească averea.

Domnul şi Mântuitorul nostru a murit, şi prin testa­ment ne-a lăsat nouă, păcătoşilor, bogăţiile harului Său. „Pentru că un testament nu capătă putere decât după moarte. N-are nicio putere câtă vreme trăieşte cel ce l-a făcut” (Evrei 9.17). Dar testamentul trebuie crezut.  Câtă vreme nu-l crezi, nu ai parte de aceste bogăţii.

 În bogăţiile cereşti găsim starea de har pe care ajung să o aibă cei credincioşi. Ea este o stare înaltă, de bu­curie în Duhul Sfânt, o atmosferă de libertate, căci sunt izbăviţi de robia patimilor şi de sub stăpânirea lui satan, uşuraţi de greutatea păcatelor, a frământărilor, a îngrijorărilor, căci au totul deplin în Hristos. Viaţa lor a fost înnoită, de acum înainte are un sens. Înviaţi fiind din starea veche, ei au fost aşezaţi într-o stare nouă, după voia lui Dumnezeu.

Ne bucurăm cu toţii de această stare?

Adevărata valoare – doar în ochii lui Dumnezeu!

„Acum privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, faţă de preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Hristos Isus” Filipeni 3:8

Mulţi dintre noi alergăm de la un lucru la altul, mânaţi de nevoia noastră de realizare, şi totuşi ne simţim neîmpliniţi sau nu vedem valoarea pe care o avem în ochii lui Dumnezeu. Împlinirea de durată nu vine din atingerea unui alt scop sau a unui alt termen limită. Pavel a scris o mare parte din Noul Testament, a predicat la lideri ai lumii şi a zidit biserica şi totuşi strigătul inimii lui a fost „să-L cunosc” (să fiu într-o relaţie intimă cu El, v. 10). Până când Dumnezeu nu te afirmă, lauda oamenilor va pătrunde în continuare într-o inimă crăpată. Odată ce entuziasmul realizării a pierit, trebuie să existe ceva mai mult în viaţă decât îndeplinirea unui alt obiectiv. Provocarea noastră este să ne ocupăm de dependenţa noastră faţă de Dumnezeu (da, dependenţă!). Întorcându-ne la Dumnezeu pentru a ne găsi singura aprobare adevărată care ne poate mulţumi cu adevărat-aprobarea Lui. Pavel s-a străduit mult, dar a făcut-o dintr-un singur motiv: „Lucrăm … pentru a putea fi acceptaţi de El”. Întreabă-te: „De ce fac ceea ce fac? Pentru cine o fac?” Răspunsurile tale vor fi relevante. Ce te face să crezi că poţi împlini planul lui Dumnezeu pentru viaţa ta fără a cheltui timpul şi efortul necesar pentru a zidi o relaţie cu El? Fără un foc proaspăt în sufletul tău te vei stinge. O altă scrisoare de recomandare şi un alt trofeu nu te va împlini. Numai Dumnezeu poate reface ceea ce toată strădania ta a epuizat. Dumnezeu nu îţi va cere niciodată să faci ceva ce înlocuieşte ceea ce numai prezenţa Lui poate face. În prezenţa Lui, coroanele îşi pierd luciul, iar distincţiile omeneşti sunt lipsite de sens (Apocalipsa 4:10-11). Poţi renunţa la toate fără să pierzi nimic.


Dragostea – 1 Corinteni 13

Dragostea Lui este centrul, axa de rotaţie pentru o lucrare corectă a noastră în această lume. În Noul Testament sunt folosite în limba greacă, trei cuvinte diferite pentru dragoste:

  • PHILIA – exprimă dragostea care este trezită prin preferinţa şi puterea de atracţiei a obiectivului, respectiv a persoanei iubite.
  • STORGE – descrie mai mult dragostea naturală, dedicată părinţilor pentru copii. Această dragoste este condiţionată mult de legăturile biologice.
  • AGAPE – se referă la dragostea dezinteresată, care nu este condiţionată nici de preferinţe pentru obiectul ei, nici de simpatie sau legături de sânge. Ea nu este un sentiment pasional, ci o hotărâre de a face binele, necondiţionat.

Cea ce frapează este că Pavel spune mai puţin ceea ce este dragostea agape – decât ce nu este  şi nu face. Ceea ce este dragostea agape el descrie în cuvintele: îndelung răbdătoare şi plină de bunătate. Dragostea nu judecă şi nu se pripeşte. Opt lucruri importante pe care nu le face dragostea caracterizată AGAPE:

  • nu este invidioasă
  • nu se laudă
  • nu se umflă de mândrie
  • nu se poartă necuvincios
  • nu caută folosul său
  • nu se aprinde de mânie
  • nu se gândeşte la rău
  • nu se bucură de nelegiuire

În cinci propoziţii scurte ne este spus ce face dragostea:

  • se bucură de adevăr
  • suferă totul
  • crede totul
  • nădăjduieşte totul
  • rabdă totul

DRAGOSTEA NU PIERE NICIODATĂ! Astfel de dragoste face viaţa din Biserică mai stabilă, cu oameni greu de suportat (antipatici), nu numai suportabilă, ci o binecuvântare. Ea este o imagine a lui Dumnezeu în această lume.

Dragostea este circulaţia sângelui în trupul lui Hristos. Ea trebuie să fie cea care conduce şi păzeşte darurile şi lucrările.

De aceea: „Urmăriţi dragostea. Umblaţi după darurile duhovniceşti…” (1Corinteni 14.1)

BISERICA FĂRĂ DRAGOSTE ESTE CA O MAŞINĂ FĂRĂ VOLAN.

BISERICA FĂRĂ PUTERE ESTE CA O MAŞINĂ FĂRĂ MOTOR.

BISERICA FĂRĂ DARURI ESTE CA O MAŞINĂ FĂRĂ SISTEM DE TRANSMISIE.

Domnul nu tace!

Cineva a vizitat renumitul muzeu de ceară din Londra, vizita la obosit foarte mult. A văzut un scaun gol, pe care era clar că stătuse un timp o figură de ceară, şi s-a aşezat. Pentru că era foarte obosit a adormit. Deodată a auzit nişte voci şi s-a trezit. Un grup de turişti admirau figurile de ceară şi discutau. Au căutat în ghidul muzeului să afle cine este acea figură ciudată care stătea pe scaun. Nu putea fi o figură istorică din cauza hainelor moderne pe care le purta, nu putea fi vorba nici despre o personalitate culturală sau politică pentru că nimeni nu o cunoştea. Turiştii au început să-şi dea cu părerea „Asta este sigur lucrarea unui ucenic, ia uitaţi-vă ce prost e făcută. Oricine poate să-şi dea seama că nu este o operă artistică. Toate celelalte par să fie vii, asta nu e deloc naturală.” Atunci respectivul „obosit” nu a mai putut să se abţină, a deschis ochii şi s-a aşezat comod. Cu un strigăt disperat turiştii au strigat „Trăieşte, trăieşte!”

Apostolul Pavel a purtat Evanghelia lui Isus într-o lume plină de idoli. El a încercat să explice contemporanilor săi că Dumnezeul Evangheliei lui nu reprezintă o concurenţă la ceilalţi idoli. El le-a spus: „Când eraţi păgâni aţi fost atraşi cu forţa la idolii cei mulţi, dar eu vă fac cunoscut un Dumnezeu care trăieşte, se arată şi vorbeşte.”

Dumnezeu nu este mut. El vorbeşte şi se arată în vieţile oamenilor ca fiind Dumnezeul cel viu. Dacă cercetăm Sfânta Scriptură ne dăm seama că Dumnezeu întotdeauna s-a arătat oamenilor ca un Dumnezeu viu şi vorbitor. El i-a vorbit lui Adam, lui Noe, lui Avraam şi lui Moise.

În serviciile divine din Biserică trebuie să se prezinte convingător faptul că Dumnezeu trăieşte. Oamenii trebuie să se convingă singuri că Dumnezeu vorbeşte. Domnul nu este un idol mut, nu este o figură lipsită de viaţă, iar Cuvântul său nu este o teorie. DUMNEZEU VORBEŞTE!

Vindecare şi eliberare

M-am gândit să încep să vorbesc puţin despre vindecare, ca un act pe care Dumnezeu îl face şi astăzi la fel ca în trecut, dar înainte de a prezenta părerea mea şi a Sfintelor Scripturi am găsit aceste gânduri excelente ale păstorului Iosif Ţon.

Legătura dintre stările sufletești și boală este bine stabilită în lumea medicală. Există o mulțime de boli sau de cazuri de boală în care medicii nu pot detecta o cauză materială a bolii. Mulți medici întreabă atunci pe bolnav: Ai ceva pe suflet? Ai un necaz? Ai ceva ce te apasă?

Chiar și una dintre aceste întrebări, sau altele ca acestea, este deja o indicație că medicul îți spune: Caută cauza în suflet; rezolvă-ți situația acolo și vei ajunge la vindecare!

Care este atunci calea de urmat pentru a ajunge la vindecare? Voi arăta în continuare câteva elemente luate tot din învățătura Domnului Isus, deoarece, așa cum poate ați observat, caut să rămân în școala Lui și să clădesc totul pe învățătura Lui.

Primul element necesar pentru vindecare este credința. Marcu ne relatează că în vizita Domnului la Nazaret, consătenii Lui ”găseau o pricină de poticnire în El”, fiindcă știau că n-a făcut nici o școală, ci a crescut între ei ca ”tâmplarul, fiul Mariei.” Iată ce ne spune Marcu despre finalul acestei vizite: ”N-a putut să facă nici o minune acolo, ci doar și-a pus mâinile peste câțiva bolnavi și i-a vindecat. Și se mira de necredința lor” (Marcu 6:5-6).

Cu altă ocazie, un tată și-a adus copilul demonizat la ucenici și aceștia nu l-au putut elibera. Tocmai atunci a coborât Domnul Isus de pe muntele schimbării la față. El a certat demonul, care a ieșit afară din băiat și băiatul s-a vindecat ”chiar în ceasul acela”. Ucenicii L-au întrebat pe Domnul Isus de ce n-au putut ei scoate acel demon? Iată ce le-a răspuns Domnul Isus:
”Din pricina puținei voastre credințe”, le-a zis El. ”Adevărat vă spun că dacă ați avea credință cât un grăunte de muștar, ați zice muntelui acesta ”Mută-te de aici colo” și s-ar muta; nimic nu v-ar fi cu neputință. Dar acest fel de demon nu iese afară decât cu rugăciune și cu post” (Matei 17:20-21).

După ce au intrat triumfal în Ierusalim, Domnul Isus a uscat smochinul în care n-a găsit nici un fruct și ucenicii L-au întrebat: ”Cum s-a uscat smochinul acesta într-o clipă?” Iată răspunsul Lui: ”Adevărat vă spun că, dacă veți avea credință și nu vă veți îndoi, veți face nu numai ce s-a făcut smochinului acestuia, ci chiar dacă ați zice muntelui acestuia: ”Ridică-te de aici și aruncă-te în mare”, se va face. Tot ce veți cere cu credință, prin rugăciune, veți primi” (Matei 21:21-22).

Am văzut însă că la Nazaret nu a fost suficientă puterea Domnului Isus, ci a fost nevoie și de credința consătenilor Săi. Sau, poate mai exact, necredința lor bloca puterea lui Dumnezeu, care nu trece peste necredința oamenilor! Deci, dacă tu nu crezi în semne și minuni, fii liniștit, dragul meu, că nu le vei vedea: Dumnezeu îți respectă necredința! Au mai fost și alte cazuri în care Domnul Isus i-a întrebat pe cei bolnavi dacă vor să fie vindecați, deoarece El nu va trece peste voința lor. Dar mai ales, El voia să vadă dacă ei au credință în puterea Lui de a-i vindeca. Iată un asemenea caz:
”Când a plecat de acolo, s-au luat după Isus doi orbi, care strigau și ziceau: ”Ai milă de noi, Fiul lui David”. După ce a intrat în casă, orbii au venit la El. Și Isus le-a zis: ”Credeți că pot face lucrul acesta?” ”Da, Doamne”, I-au zis ei. Atunci S-a atins de ochii lor și a zis: ”Facă-vi-se după credința voastră!” Și li s-au deschis ochii…” (Matei 9:27-30).

Nu toți veneau la Domnul Isus cu o asemenea credință. Tatăl băiatului demonizat Îi spune Domnului Isus astfel:
”Dar dacă poți face ceva, fie-ți milă de noi și ajută-ne!” Domnul Isus l-a mustrat ușor și i-a zis: ”Tu zici: ”Dacă poți…” Toate lucrurile sunt cu putință celui ce crede”. Tatăl se zbătea între credință și necredință și dându-și seama că pentru vindecarea băiatului este nevoie și de credința lui, ”a strigat cu lacrimi: ”Cred, Doamne! Ajută necredinței mele!” Și Domnul Isus a mustrat duhul necurat, care a ieșit afară din băiat (Marcu 9: 22-25).

Domnul Isus ne arată cu altă ocazie că nu este necesară numai credința, ci este necesar să ne curățăm lăuntrul de dușmănie față de alte persoane, deoarece starea noastră sufletească nepotrivită blochează puterea lui Dumnezeu și Îl oprește să ne vindece: ”De aceea vă spun că, orice lucru veți cere, când vă rugați, să credeți că l-ați și primit și-l veți avea. Și, când stați în picioare și vă rugați, să iertați orice aveți împotriva cuiva, pentru ca și Tatăl vostru care este în ceruri, să vă ierte greșelile voastre. Dar dacă nu iertați, nici Tatăl vostru care este în ceruri nu vă va ierta greșelile voastre” (Marcu 11:24-26).

Acum, câteva lucruri despre credința de care ne vorbește Domnul Isus. Subiectul este vast și în spațiul restrâns pe care îl am aici voi da doar câteva idei și direcții de gândire și de practică.

Cu toții suntem înzestrați cu capacitatea de a crede: de copii mici, îi credem pe părinții noștri, apoi îi credem pe învățătorii și profesorii noștri și pe prietenii noștri. Ne putem înșela în credință și ne putem pierde credința în aceste persoane. Credința se bazează pe anumite date, de exemplu, ne convingem că o persoană este ”demnă de încredere” și de aceea credem ce ne spune. Dumnezeu ne-a dat suficiente date sau ”dovezi” despre Sine și așteaptă să credem în El. Fără credință nu poți stabili o relație cu cineva!

Credința are putere să realizeze anumite lucruri în noi și să realizeze anumite lucruri în afara noastră. Credința vindecătoare trebuie să aibă un obiect al credinței: Cred că Fiul lui Dumnezeu a murit încărcat cu păcatele și cu bolile mele; cred că așa cum din Trupul Lui țintuit pe cruce îmi vine iertarea de păcate, tot așa îmi vine și vindecarea de boală. Cred lucrul acesta fiindcă mi-l spune Cuvântul lui Dumnezeu,  deci Îl cred pe Dumnezeu. Dar Dumnezeu îmi cere să-mi mărturisesc păcatele ca să-mi fie iertate. Mărturisirea, sau pocăința, include și hotărârea de a o rupe cu păcatele, de a nu le mai face. Trebuie să mă încred în puterea Lui (1) ca să înlăture de la mine vina păcatelor; (2) Ca să îndepărteze de la mine bolile produse de păcate. Cred că sângele Domnului Isus mă spală și mă vindecă. Cred că Dumnezeu îmi va da puterea să nu mai practic aceste păcate ca să nu mi se întâmple mai rău.

În multe cazuri, credința celui bolnav este prea slabă și de aceea este nevoie de ajutor. Dumnezeu, ”prin Duhul Sfânt, a dat unuia să vorbească despre înțelepciune; altuia să vorbească despre cunoaștere, datorită aceluiași Duh; altuia credința prin același Duh; altuia darul vindecărilor prin același Duh; altuia puterea să facă minuni…” (1 Corinteni 12: 8-10). Între aceștia trebuie incluși și prezbiterii de care vorbește Iacov:
”Este vreunul printre voi bolnav? Să cheme pe prezbiterii  Bisericii; și să se roage  pentru el, după ce-l vor unge cu untdelemn în Numele Domnului. Rugăciunea făcut cu credință va mântui pe cel bolnav, și Domnul îl va face sănătos; și dacă a făcut păcate îi vor fi iertate. Mărturisiți-vă unii altora păcatele, și rugați-vă unii pentru alții, ca să fiți vindecați. Mare putere are rugăciunea fierbinte a celui neprihănit” (Iacov 5: 14-16).

Frații cu daruri speciale și prezbiterii sunt ajutoarele pe care ni le trimite Dumnezeu ca să ne întărească credința și apoi, credința lor și a noastră vor duce atât la iertare cât și la vindecare.

de. Iosif Ţon

La ce ne cheamă Domnul Isus

Primul lucru pe care îl face Domnul Isus când Își începe lucrarea de Învățător este să ne anunțe că a venit Împărăția lui Dumnezeu, adică Dumnezeu Se întoarce la noi și este gata să ne primească sub Domnia, Stăpânirea sau Autoritatea Lui.

Al doilea lucru pe care îl face Domnul Isus este să ne dea poruncile Lui, sau învățătura Lui, prin care ne descrie ce fel de oameni vrea Dumnezeu să fim noi dacă vrem să intrăm și să locuim în Împărăția Lui.

Al treilea lucru pe care îl face Domnul Isus este să ni-L descrie pe Dumnezeu Însuși. Aceasta o face tot prin învățăturile pe care ni le dă. Când ne spune ce fel de oameni trebuie să fim, El ne spune și ce fel de Dumnezeu este Cel ce vrea să ne primească la Sine!

Fiindcă scopul primordial al lui Dumnezeu este să-Și facă fii care seamănă cu El Însuși (”după chipul și asemănarea Noastră” – Geneza 1:26), este normal ca Domnul Isus să ne spună ce fel de persoană este El.

Apostolul Ioan își începe Evanghelia înfățișându-L pe Fiul lui Dumnezeu – Cuvântul  ca existând din eternitate cu Dumnezeu Tatăl și ca agent al Tatălui în creație, iar apoi venind, prin Întrupare, la noi oamenii.

 

La acest punct semnalez câteva detalii de foarte mare importanță din pasajul în care Ioan ne vorbește despre Întruparea Fiului lui Dumnezeu.

În Numeri 34:6, Dumnezeu S-a descris pe Sine ca fiind ”plin de bunătate generoasă și de adevăr”.  Fiindcă ”adevăr” este folosit în sensul că Își ține cuvântul dat, el este tradus prin ”credincioșie”.  De aici avem perechea de cuvinte repetată de peste o sută de ori în Vechiul Testament: ”bunătate și credincioșie.” Cei șaptezeci care au tradus Vechiul Testament în limba greacă cu aproximativ 200 de ani înainte de Cristos (Septuaginta), au ales să traducă cuvântul hesed prin cuvântul ”milă”, care nu este cea mai bună traducere. Evanghelistul Ioan ne arată cum crede el că ar fi trebuit tradus acest cuvânt. Dar, să ne uităm la tot textul lui Ioan din 1:14-18.

Ioan, vorbind despre Întruparea Fiului, care ”era cu Dumnezeu și era Dumnezeu” (v.1) , aseamănă intrarea Lui în omenire cu momentul când Dumnezeu a coborât cu slava Lui în ”Cortul întâlnirii” (Exod 40:34-35).

Ioan scrie în grecește și spune: ”Cuvântul Și-a înălțat Cortul între noi (Ioan 1:14, tradus: ”a locuit printre noi”)…și noi am privit slava Lui, întocmai ca slava lui Dumnezeu”. Ca să arate și mai clar că El este Dumnezeu venit la noi, Ioan adaugă că El a fost, ca și Dumnezeu, ”plin de hesed și de emet”. Ioan nu folosește Septuaginta (așa cum fac ceilalți trei evangheliști când citează din Vechiul Testament), ci își face propria lui traducere direct din ebraică. Problema lui era cum să traducă cuvântul hesed, deoarece în limba greacă erau mai multe cuvinte pentru ”bunătate”. Este extrem de semnificativ și de important că el consideră că cea mai bună traducere a lui hesed în greacă este prin cuvântul haris, care însemna ”bunătate darnică”, ”bunătate generoasă.” Astfel vedem că El traduce pe ”plin de hesed și emet” prin ”plin de har și adevăr”. Să reținem deci că după apostolul Ioan cea mai bună traducere a lui hesed este  haris. Așa dar, harul este cel mai bun cuvânt pentru bunătatea generoasă a lui Dumnezeu. Noi românii trebuie să aflăm că traducătorii Bibliei în românește au oscilat, neștiind cum să-l traducă pe haris în românește. În cele din urmă, l-au lăsat netradus și doar l-au românizat, făcându-l ”har.” Ioan ne spune că cea mai bună traducere este prin ”bunătate”.

Dar care este scopul numărul unu al Întrupării Fiului lui Dumnezeu? Ioan ne spune imediat: ”Nimeni nu L-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut” (Ioan 1:18). Ceva mai târziu aflăm, prin gura lui Ioan Botezătorul, că Fiul lui Dumnezeu este ”Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii” (v. 29), dar pe primul plan, Ioan pune funcția Fiului de a ni-L face cunoscut pe Dumnezeu, Tatăl Său. Ca să vedem cât de centrală și de esențială este această funcție a Fiului, ne uităm la sfârșitul carierei lui pe pământ și vedem că acolo, El raportează Tatălui Său că Și-a împlinit misiunea: ”Am făcut cunoscut Numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat Tu” (Ioan 17:6). Întotdeauna acolo unde citim ”Numele”, totul ne devine mai clar dacă îl înlocuim cu ”Persoana”. Domnul Isus ne-a făcut cunoscută Persoana lui Dumnezeu.

Cum ni L-a făcut cunoscut El pe Dumnezeu, sau cum L-a descris El pe Dumnezeu? Răspunsul evident este că tot ce urmează în Ioan de la capitolul doi până la capitolul 17 este în esență descrierea lui Dumnezeu. Dacă ne uităm cu atenție la aceste capitole, vedem că ele conțin o serie de discursuri ale Domnului Isus, în care El vorbește foarte mult despre Dumnezeu Tatăl, despre Fiul și despre Duhul Sfânt. Adică, Domnul Isus ni-L face cunoscut pe Dumnezeu ca fiind trei Persoane: un Tată, un Fiu și un Duh Sfânt.

Altceva foarte important. Domnul Isus nu ne spune cum arată aceste Persoane; nu ne descrie înfățișarea Lor. Ceea ce ne spune El este modul în care se relaționează între Ele aceste Persoane. Iată câteva elemente ale acestei relaționări:

Tatăl dă tot ce are Fiului Său și tot ce face El în lume face prin Fiul Său și prin Duhul Sfânt. Fiul Îl imită în toate pe Tatăl, Îl ascultă în toate pe Tatăl și face întocmai voia Tatălui și la urmă întotdeauna Îi dă totul înapoi Tatălui. La rândul Lui, Duhul Sfânt este și Duhul Tatălui și Duhul Fiului. El este legătura de dragoste dintre Tatăl și Fiul. El ne îndreaptă privirile spre Tatăl și spre Fiul și ne îndeamnă să-I ascultăm pe Ei și să le dăm lor slavă și cinste.

Aceste relații sunt cea mai mare frumusețe din Sfânta Treime. În acest tablou, prin care Domnul Isus ni-L face cunoscut pe Dumnezeu, putem să vedem trei elemente care-i alcătuiesc frumusețea și noblețea: primul este hesed, bunătatea generoasă a fiecărei Persoane față de celelalte două; al doilea este agape, dragostea care Se dăruiește celorlalți și care se împlinește dăruindu-se; al treilea este smerenie, în sensul care stă la baza gândirii lui Cristos: ”în smerenie, fiecare să-l privească pe altul mai pe sus decât el însuși și fiecare dintre voi să se uite nu la foloasele lui, ci la foloasele celorlalți” și să fie astfel în voi ”gândirea lui Cristos” (Filipeni 2:3-5) și, prin extensie, gândirea Tatălui și gândirea Duhului Sfânt.

La acest Dumnezeu ne cheamă Domnul Isus!

Să observăm cum procedează Domnul Isus. Trei ani și jumătate în școala Lui, El le dă ucenicilor poruncile Lui, pe care dacă ei le ascultă devin ca și Tatăl, ca și Fiul, ca și Duhul Sfânt. Pe baza acestor învățături, El încheie cu ei noul Legământ. Apoi, în discursul final, El rezumă tot ce i-a învățat în două idei fundamentale:

  1. Legământul pe care L-am încheiat cu voi se bazează pe poruncile Mele; este un Legământ de dragoste pe care Eu o arăt dându-Mi viața pentru voi, iar voi v-o arătați trăind după poruncile Mele.
  2. Prin Legământul acesta, Eu M-am făcut una cu voi; Eu sunt în voi și voi sunteți în Mine. Suntem uniți organic, ca o viță cu mlădițele ei. Dar Eu nu   v-am legat numai de Mine, ci Duhul Sfânt va veni să locuiască în voi și El vă va călăuzi în tot adevărul: voi veți fi în Duhul și Duhul va fi în voi. Și încă ceva și mai extraordinar: Eu voi aduce pe Tatăl în voi și astfel voi veți fi în Tatăl și Tatăl va fi în voi, exact așa cum Eu sunt în Tatăl și Tatăl este în Mine.

În felul acesta, Domnul Isus i-a adus pe ucenici în Sfânta Treime și a adus Sfânta Treime în ucenici. Acesta este cel mai mare miracol din univers. Și la acest miracol ne cheamă Domnul Isus pe fiecare dintre noi.

de. Iosif Ţon

Darurile Duhului Sfânt – concluzii

Am încercat în mai multe episoade să prezint un mic studiu biblic despre darurile spirituale, darurile Duhului Sfânt menţionate în pasajele din Romani 12.6-8; 1Corinteni 12.4-10, 28, 29 şi Efeseni 4.7-11.

Ca bază informativă pentru acest studiu am folosit Biblia şi câteva materiale cu privire la darurile spirituale care mi-au fost disponibile.

Cunoştinţa biblică este foarte benefică în vederea creşterii şi maturizării credincioşilor (1Petru 2.2), fără cunoştinţă într-un anumit domeniu falimentăm (Osea 4.6). Dacă noi nu avem o cunoştinţă biblică despre darurile Duhului Sfânt, nu vom putea recunoaşte ce dar ne-a dat Dumnezeu şi nu vom şti nici cum să ne folosim darul primit.

Fiecărui membru din trupul lui Hristos, Dumnezeu i-a dat cel puţin un dar (1Corinteni 12.7; Romani 12.6; Matei 25.14). Darurile sunt ale Bisericii, în trupul lui Hristos fiecare membru este diferit de celălalt şi are o funcşie particulară. În vederea exercitării funcţiei, Dumnezeu echipează pe fiecare credincios cu darul cel mai potrivit. Darurile nu sunt date unei clase privilegiate de credincioşi, ele sunt date membrilor, de aceea fiecare membru este important.

Toate darurile vin de la o singură sursă – DUMNEZEU – chiar dacă găsim scris că Hristos a dat daruri (Efeseni 4.7-12), că Duhul Sfânt dă daruri (1Corinteni 12.11) şi că „orice dar bun şi desăvârşit se pogoară de sus de la Tatăl luminilor” (Iacov 1.17), nu este bine să separăm cele trei Persoane ale trinităţii care sunt implicate în toate aceste aspecte care privesc binele bisericii. Darurile ne sunt date de Tatăl, prin Fiul şi se manifestă în biserică sub directa supraveghere a Duhului Sfânt.

Am prezentat trei grupe de daruri spirituale, de daruri ale Duhului şi anume: darurile de echipare, darurile motivaţionale şi darurile de manifestare.

În cele ce urmează am să le prezint pe fiecare pentru a le putea găsi mai uşor:

Pentru a creşte o biserică plină de oamenii care să acţioneze cu maturitate în toate darurile discutate în aceste postări anterioare, credincioşii trebuie să fie corectaţi cu delicateţe şi să fie încurajaţi să-şi folosească toate darurile.

Biserica trebuie să asigure un mediu propice în care oamenii să-şi dezvolte folosirea darurilor.

Cel mai prielnic mediu în care se manifestă în mod eficient darurile spirituale este dragostea (1Corinteni 13).

Trebuie să punem accentul şi pe darurile şi pe roada Duhului, toate sunt esenţiale şi de folos bisericii. Lipsa roadei Duhului Sfânt aşa cum este redată în (Galateni 5.22-23) face inutilă orice manifestare a duhului.

O biserică nu poate să fie o biserică Nou-testamentală complectă, fără să fie sensibilă şi deschisă tuturor manifestărilor Duhului Sfânt.

Doresc ca Dumnezeu să binecuvinteze pe orice credincios, care a citit aceste postări, cu o cunoaştere mai profundă a darurilor spirituale, şi cu credinţa necesară folosorii darurilor pe care le are, în lucrarea de extindere şi edificare a Bisericii lui Dumnezeu.