Nimic nu sunt! de Costache Ioanid

În contextul evenimentelor pe care le sărbătorim acum m-am gândit la această frumoasă poezie a marelui poet creştin Costache Ioanid.

Nimic nu sunt.
Un strop de tină
În care-ai pus un bob de grâu.
Un ciob în care-ai pus lumina.
Un spin din care scoți un rău.
Nimic nu sunt.
O cupă spartă
Din care faci un heruvim.
Sunt măgărușul ce te poartă
pe drumul spre Ierusalim.
Nimic nu sunt.
Un rob netrebnic
chemat ca jugul Tău să port,
să dau deoparte piatra rece,
când Tu dai viață celui mort.
Nimic nu sunt.
O trestie frântă
din care faci toiag de fier
O luminiță fumegândă
ce mâine fi-va stea pe cer.
Nimic nu sunt.
Dar Tu ești totul.
Și Tu Te-ai dat ca preț al meu,
Făcând din pieptul meu chivotul
ce poartă-n el pe Dumnezeu.
Nimic nu sunt.
Nimic sub soare.
Dar Tu-ai dat tot pentru nimic.
În veci să fii mereu mai mare ,
iar eu în veci, mereu mai mic.

Ajutor prin tăcere…

Un pastor povestea despre vizita pe care a făcut-o unei familii dintr-un sat. Sosind acasă la ei a fost întâmpinat de gospodina casei care aspus: „Am ştiut că o să treceţi azi pe la noi. Am mare nevoie de ajutor. Nu ştiu ce să fac.” Apoi i-a spus ce probleme avea, lucruri care l-au făcut pe pastor să lăcrimeze, pentru că erau dincolo de orice capacitate de-a sa să le poată rezolva. Nu ştia ce să spună, aşa că a continuat să asculte cu răbdare pănă când femeia, zâmbind, printre lacrimi, a exclamat: „Vă mulţumesc mult că aţi venit! Este exact de ce aveam nevoie!” Pastorul a comentet: „Am ştiut atunci că avea nevoie de înţelegere şi nu sfatul meu înţelept.”

Comentând şcena din Iov 2.13, pastorul englez W.F. Adeney, a scris: „Compasiunea poate fi arătată prin tăcere. Acele şapte zile şi şapte nopţi de tăcere sunt un spectacol sublim. Mângâietorii lui Iov au început bine. Ar fi fost bine pentru reputaţia lor ca la sfârşitul săptămânii să fi plecat acasă. Ar fi fost cunoscuţi ca modele de oamenii ce încurajează şi mângâie pe alţii şi nu ar fi devenit personificarea torţionarilor morali. Adeseori facem greşeli crezând că „trebuie să spunem ceva”. Adney încheie:”În necaz nu este nevoie de sfaturi ci de simpatie, de înţelegere şi aceasta se poate arăta cel mai bine printr-o lacrimă, printr-o strângere de mână cu dragoste.”

Când cineva ne împărtăşeşte o povoară, este natural să vrem să-l ajutăm la rezolvarea problemei sale. Dar oamenii, adesea, doresc doar să găsească pe cineva care să-i asculte cu compasiune. De aceea ne putem exprima simpatia cel mai bine prin tăcere.

Poetul creştin Costache Ioanid spune:

„Când fraţii mei au răni ce dor, / Să-mi fie braţul meu sfios, / Să nu apăs în rana lor, / Căci nu eu vindec, ci Hristos.”