Trei perioade în umblarea cu Dumnezeu

„Avraam a ridicat ochii” Geneza 22:4

De trei ori în Biblie ni se spune: „Avraam a ridicat ochii”. Ele reprezintă trei perioade ale umblării cu Dumnezeu:

  • Când Dumnezeu ţi se descoperă. „Domnul i S-a arătat … pe când Avraam şedea la uşa cortului… Avraam a ridicat ochii şi s-a uitat: şi iată că trei bărbaţi stăteau în picioare lângă el. Când i-a văzut… s-a aplecat până la pământ. Apoi a zis: „Doamne …nu trece, rogu-Te, pe lângă robul Tău” (Geneza 18:1-3).

Trebuie să existe un moment în viaţa ta când te întâlneşti cu Domnul, când îi cazi la picioare şi spui: „Am nevoie de Tine, nu trece pe lângă mine”.

  • Când Dumnezeu îţi arată o direcţie: „Avraam a ridicat ochii şi a văzut locul de departe” (Geneza 22:4). Dumnezeu îl chema să-l ofere jertfă pe Isaac, fiul pe care îl iubea foarte mult.

Ce îţi cere Dumnezeu astăzi? Spune „da” şi nu vei regreta niciodată.

  • Când Dumnezeu îţi poartă de grijă în mod uimitor. „Avraam a ridicat ochii şi a văzut înapoia lui un berbec, încurcat cu coarnele într-un tufiş; şi Avraam s-a dus de a luat berbecul şi l-a adus ca ardere de tot în locul fiului său” (Geneza 22:13). Să observăm că Avraam nu a spus „lehova Jireh” când berbecul a apărut pe neaşteptate. Nu, înainte să apară berbecul, înainte de a ajunge la locul de jertfă Avraam a spus: „Domnul va purta de grijă” (Geneza 22:8).

Credinţa declară: „înainte ca eu să am o nevoie, Dumnezeu a pregătit deja lucrul de care am nevoie”. Să vedem ce a spus Avraam: „La muntele unde Domnul va purta de grijă” (Geneza 22:14). Când eşti acolo unde Dumnezeu vrea să fii, El îţi va împlini orice nevoie.

Credinţa, un dar al tău!

„Darurile unui om îi fac loc, şi-i deschid intrarea înaintea celor mari” Proverbe 18:16

Evrei capitolul 11 este adesea considerat „galeria credinţei”. Se menţionează două grupuri. Primul grupul, cei care „au scăpat de ascuţişul săbiei” (Evrei 11:34). Al doilea grup, cei care „au murit ucişi de sabie” (Evrei 11:37). Tuturor ne-ar plăcea să facem parte din primul grup, dar Biblia spune că ambele grupuri „au fost lăudaţi pentru credinţa lor” (Evrei 11:39). Mesajul se poate parafraza astfel: „aceşti oameni ai credinţei au murit fără să primească ce le-a fost promis, dar totuşi crezând. Cum au putut? Ei au văzut promisiunea de la distanţă…” (Evrei 11:13). Credinţa lor i-a ţinut concentraţi!

Uneori credinţa este un instrument al schimbării; alteori este un mijloc de supravieţuire. Este ceea ce-ţi dă tenacitatea de a te încrede în Dumnezeu când voinţa Lui pare să se bata cap în cap cu a ta. Deseori credinţa ta este desăvârşită mai mult pând lucrurile nu se schimbă decât atun­ci când se schimbă. Nu ai nevoie de credinţă pentru ceea ce vezi sau pentru ce ai atins deja; ai nevoie de ea când viaţa nu mai are sens, când nu poţi explica de ce mor bebeluşii, sau de ce îţi pierzi locul de muncă, ori când căsnicia nu merge, sau când cei răi prosperă, ori când cei buni mor, sau când cei neprihăniţi suferă, ori când cei buni nu au parte de alinare. Credem că există un singur rezultat bun, acela pe care îl dorim noi. Nu, noi trebuie să ne încredem în caracterul şi în planul lui Dumnezeu; în ceea ce este El şi în ceea ce face El. Trebuie să-L vedem la lucru în orice ni se iveşte în cale. Si chiar când nu-L vedem, trebuie să ne încredem în El, ştiind că „toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, şi anume, spre binele celor ce sunt chemaţi după planul Său” (Romani 8:28).

Ai înţeles? Toate lucrurile!

 

Credinţa TOT timpul este biruitoare!

Nădăjduind împotriva oricărei nădejdi, [Avraam] a crezut. (Romani 4:18)

Credinţa lui Avraam părea să fie în deplin acord cu puterea şi credincioşia constantă a lui Yehova. Privind la condiţiile exterioare în care se afla, el nu avea nici un motiv să se aştepte la împlinirea promisiunii lui Dumnezeu. Şi totuşi el a crezut cuvântul Domnului şi a aşteptat cu bucurie momentul când sămânţa lui avea să fie la fel de numeroasă „ca stelele cerului“ (Gen. 26:4).

Dragă suflete, ţie nu ţi s-a dat doar o singură promisiune, ca lui Avraam, ci o mie de promisiuni. Şi ţie ţi s-a dat exemplul multor credincioşi ca model pentru viaţa ta. De aceea este pur şi simplu în avantajul tău să te bizui cu toată încrederea pe Cuvântul lui Dumnezeu. Şi cu toate că El poate să întârzie trimiterea ajutorului Său, şi răul pe care îl experimentezi pare să devină din ce în ce mai rău, nu-ţi pierde curajul. În schimb, fii tare şi bucură-te, pentru că de regulă Dumnezeu păşeşte înainte ca să ne salveze când ne aşteptăm cel mai puţin, împlinind promisiunile Lui cele mai glorioase într-un mod miraculos.

În general El aşteaptă să ne trimită ajutorul Său până în momentul în care nevoia ajunge la maximum, astfel încât mâna Sa să fie văzută foarte clar în izbăvirea noastră. El alege această metodă pentru ca noi să nu ne încredem în nimic din ce vedem sau simţim, aşa cum suntem atât de înclinaţi să facem, ci să ne punem încrederea numai în Cuvântul Său – pe care putem să ne bizuim întotdeauna, indiferent de împrejurările noastre.

Adu-ţi aminte că timpul potrivit pentru credinţă să lucreze este când vederea noastră începe să slăbească. Şi cu cât sunt mai mari dificultăţile, cu atât este mai uşor pentru credinţă să lucreze, pentru că atâta timp cât putem vedea anumite soluţii naturale la problemele noastre, nu vom avea credinţă. Credinţa nu lucrează niciodată aşa de uşor ca atunci când perspectivele noastre naturale cad.

Darurile Duhului Sfânt (17)

continuare de aici, aici şi aici.

Aşa cum v-am obişnuit în ultimul timp am vorbit despre lucrarea Duhului Sfânt în general şi într-un mod personal despre darurile Duhului Sfânt, daruri pe care le-am împărţit în trei mari categori şi anume: daruri de echipare, daruri motivaţionale şi daruri de manifestare. În cadrul acestei ultime categori am vorbit până acum despre darurile de descoperire (darul vorbirii despre înţelepciune, darul vorbirii despre cunoştinţă, darul deosebirii duhurilor).

Tot aici în această categorie a darurilor de manifestare voi încerca să abordez puţin darurile de putere care cuprind: datul credinţei, darul vindecărilor şi darul minunilor.

Darul credinţei

Biblia vorbeşte despre credinţă din genesa pănă în Apocalipsa. În general credinţa poate fi privită din trei puncte de vedere: credinţă naturală, credinţa divină şi credinţa drăcească.

„Credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd”. Evrei 11.1

Credinţa supranaturală poate fi văzută în mai multe feliri:

  • credinţa mîntuitoare – este un dar de la Dumnezeu, se primeşte prin Evanghelie şi doar prin ea putem fi plăcuţi lui Dumnezeu (Efeseni 2.8-9; Romani 10.17; Evrei 11.6);
  • credinţa ca roadă a Duhului (Galateni 5.22), aceasta este un rezultat al mântuirii noastre, ea creşte pă măsură ce avem o părtăşie tot mai intensă cu Domnul Isus, prin Cuvânt, prin rugăciune şi părtăşie cu Duhul Sfânt (Ioan 15.5);
  • darul credinţei –  este credinţa care aşează în noi putere miraculoasă pentru care aproape că nu există imposibilităţi. Acest dar îl învredniceşte pe credincios să îndeplinească o anumită sarcină de slujire. Pentru cel care are darul slujirii nu există o ţintă imposibilă de atins. Manifestarea darului credinţei este adeseori necesară pentru a reconstrui biserici dărâmate, dau pentru a restaura biserici împărţite.

Darul credinţei s-a manifestat în viaţa multor credincioşi:

  • Avraam, prin credinţă, primeşte la bătrâneţe pe fiul său Isac (Genesa 17.19);
  • Ilie prin credinţă a fost păstrat de Dumnezeu pentru confruntarea cu proorocii lui Baal (1Împăraţi 17.13-16);
  • prin credinţă a fost protejat Daniel în groapa cu lei, şi cei trei tineri în cuptorul cu foc (Daniel 3.1-2; 6.1-21);
  • prin creinţă a fost transportat ilie dintr-un loc în altul (1Împăraţi 18-11-12);
  • prin credinţă a umblat Isus pe apă (Matei 14.24-27);
  • prin credinţă a fost izbăvit Petru din închisoare (Fapte 12);
  • darul credinţei a fost arătat prin transpoprtarea miraculoasă a lui Filip (Fapte 8.39-40);
  • prin credinţă a fost izbăvit Pavel de viperă (Fapte 28.6); ş.a.

Există mult mai multe exemple de manifestare a darului credinţei pe paginile Bibliei. Prin manifestarea darului credinţei noi suntem izbăviţi de cursele celor răi, de frică şi teamă, de moarte cauzată de molimi, de nenorociri, de accidente, de duhuri rele…

Avem nevoie de darul credinţei şi pentru a exercita disciplina în biserică. Satana caută să lovească în puritatea morală a bisericii, în învăţătura curată şi deplină, în unitatea frăţească. Păstorii au nevoie de o măsură îndoită de credinţă. Doar prin credinţă putem să ne împotrivim lui Satan şi acţiunilor lui (Efeseni 6.16-18; 1Petru 5.8);

Fie ca Dumnezeu să binecuvinteze biserica Sa cu acest dar, manifestându-se tot mai mult pentru protejarea şi izbăvirea credinciosului.

Eu cred în România

Cred în România. Cred că a supravieţuit datorită credinţei ei în Dumnezeu, speranţei ei în independenţă şi dragostei ei pentru libertate.

Sunt recunoscător pentru trecutul glorios al României; sunt înfiorat de prezentul ei de necrezut; sunt încrezător în viitorul ei fără limite.

Nu mi-e ruşine să-mi scot pălăria şi să-mi ţin respiraţia când gloria străveche trece pe lângă mine. Nu mă scuz pentru nodul din gât când rostesc jurământul de credinţă.

Nu sunt jenat de lacrimile care mi se adună în ochi când aud „Deşteaptă-te române!”

Ca milioane de alţi români doresc o alegere liberă, nu o pomană gratuită. Prefer mai bine să mi se ofere o posibilitate de a-mi demonstra capacitatea într-o slujbă, decât să mi se dea un permis de a-mi manifesta frustrarea pe stradă.

Sunt un român de modă veche cu o hotărâre nou-găsită de a-mi aduce contribuţia la bunul mers al democraţiei în ţara mea România.

Ştiinţa şi Scriptura!?

Ştiinţa şi Scriptura nu se contrazic, ci se complectează. Cea dintâi se străduieşte să ne spună: „Ce, unde, când şi cum,” dar nu ne poate ajuta cu nimic dacă vrem să aflăm: „Cine?” şi mai ales „De ce?” Scriptura este singura sursă de adevăr despre justificarea şi explicarea existenţei noastre. Spus sub altă formă, ştiinţa se ocupă de aspectul cantitativ al vieţii, în timp ce religia se procupă de calitatea ei.

Fără credinţa într-un Dumnezeupersonal, ştiinţa poate deveni un blestem, nu o binefacere.

Ştiinţa, această zeiţă pricepută la vorbe, a apucat de ceva vreme omenirea de mână, promiţându-i să o conducă înspre o împărăţie milenară, realizată prin mijloace tehnologice. Dacă omenirea nu va păstra în cealaltă mână Scriptura ca pe o călăuză morală, zeiţa amăgitoare se va transforma curând într-un balaur capabil să ne distrugă pe toţi cu o singură răsucire de coadă.

Trebuie să avem credinţă cel puţin la fel de mult cât trebuie să avem inteligenţa, căci această credinţă ne poate spune mai mult despre lume şi viaţă decât toate descoperirile ştiinţifice ale istoriei la un loc.

De fapt, piatra de fundament a cunoaşterii ştiinţifice este „credincioşia” cu care se comportă Dumnezeu în natură. Dacă nu ar exista un Dumnezeu personal, întotdeauna egal cu Sine Însuş şi credincios naturii Sale eterne, experimentul ştiinţific nu ar  putea avea loc. haosul ateu nu garantează posibilitatea repetării întocmai a fenomenelor şi, deci, neagă tocmai posibilitatea analizei „ştiinţifice”.

Cine studiază Scripturile doar ca pe nişte lucrări de specialitate, căutând să pătrundă doar aspectul lor literar-istoric, scapă din vedere tocmai „specialitate” lor, adică intenţia divină cu care ne-au fost dăruite. Aceasta este şi va rămâne întotdeauna mântuirea sufletului aflat într-o alunecare periculoasă înspre iad şi chinul veşnic.

Credinţă de copil

În februarie 1862, Willie, fiul preşedintelui Lincoln, a murit, iar Tad, celălalt băiat se îmbolnăvise grav. O soră de caritate creştină care avea grijă de copilul bolnav, şi-a amintit că preşedintele, stând pe marginea patului, îşi veghea copilul şi ofta adesea, spunând: „Acesta este cel mai greu timp din viaţa mea. De ce-i aşa? De ce-i aşa?” Ea i-a spus atunci că era văduvă şi că soţul şi cei doi copii ai ei erau în cer. Vedea în aceast mâna Domnului şi că nu-L iubise aşa pe Domnul ca acum după toate aceste încercări.

„Cum ai ajuns la aceasta?” s-a interesat Lincoln. „Simplu, prin încrederea că Dumnezeu ştie că ceea ce face este bine”. „Ai acceptat cu uşurinţă acest fapt, de la prima pierdere?” a întrebat el din nou. „Nu! a răspuns femeia, nu întru totul, am putut şi m-am supus.” Lincoln a spus apoi: „Mă bucur că mi-ai spus acete lucruri…am să încerc să merg la Dumnezeu cu durerile mele”.

După câteva zile ea l-a întrebat dacă şi-a pus încrederea în Dumnezeu. Lincoln a răspuns: „Cred că pot să mă încred în El. Am să încerc. Mi-ar place să am credinţa ta de copil despre care mi-ai vorbit şi cred că El mi-o va da”.

În orice circumstanţă a vieţii trebuie să ne apropiem de Dumnezeu pentru că El este gata să ne ajute, să fie lângă noi în nevoile şi în problemele vieţii noastre de pe acest pământ. Şi aş vrea să nu închei făra a menţiona ce spunea omul lui Dumnezeu Iosua în cartea sa „Cât despre mine, eu şi casa mea vom sluji Domnului”

Îngrijorarea – cauza, blestemul şi vindecarea ei

„Cine lucrează cu o mână leneşă sărăceşte, dar mâna celor harnici îmbogăţeşte.” Proverbe 10.4

Mark Twain a spus odată: „Sunt bătrân şi m-am îngrijorat de multe, dar majoritatea lucrurilor de care m-am îngrijorat, nu mi s-au întâmplat niciodată.”

Trăim într-o perioadă nebună a istorie, există o imensă tensiune în jurul nostru şi această tensiune a produs o generaţie de oameni sprijinită pe „instant”. Generaţia nostră îşi înfulecă micul dejun în grabă, o zbugheşte spre birou, sau atelierul de lucru, face slalom spre casă printr-un trafic dement, citeşte presa favorită de divertisment, deschide televizorul, serveşte o cină în faţa televizorului sau a internetului (cu leptopul în faţă),  şi numeşte aceasta o zi …de viaţă!

Cineva a spus: „Sunt atât de ocupat că, dacă mi s-ar întâmpla ceva azi, n-aş avea timp să mă îngrijorez decât peste câteva săptămâni.”

1. Cauza îngrijorării

Dumnezeu nu a vrut ca cei ce-L urmează să fie nişte suflete învinse şi descurajate, aflate într-o continuă căutare după pacea inimii şi a minţii. Cu toate acestea creştinii sunt victimele îngrijorării.

Grija pentru viaţa personală este cauza îngrijorărilor. Grijuri acasă, grijuri la locul de muncă, grijuri în afaceri, teamă de ceea ce se petrece în lume, preocupare obsesivă cu sănătatea, probleme financiare, influenţa lumii de afară, toate acestea produc îngrijorări. Îngrijorarea este contagioasă! Oamenii din lumea care ne înconjoară se îngrijorează – iar noi tindem să cădem în cursa de a privi lucrurile ca toţi ceilalţi. Domnul Isus a spus: „Fiindcă toate aceste lucruri Neamurile (păgânii) le caută.” Îngrijorarea este păgână şi lumească.

O altă cauză a îngrijorărilor este o anumită ignoranţă în ceea ce priveşte natura lui Dumnezeu. Întunericul şi disperarea vor înşfăca sufletul celui ce nu reuşeşte să se ancoreze prin credinţă în realitatea unui Tată Ceresc, iubitor şi plin de grujă. Dumnezeu se îngrijeşte de copii Săi. Domnu Isus a spus că n-ar trebui să acceptăm nici o îngrijorare pentru ziua de mâine, ci că ar trebui să predăm fiecare zi (cu toate nevoile ei) în mâinile Tatălui nostru care ne poartă de grijă. Domnul Isus a spus că trebuie să ne uităm la păsări şi la flori. Un Dumnezeu care se îngrijeşte cu atâta grijă de rândunele, se va îngriji cu siguranţă şi de sfinţi.

2. Blestemul îngrijorărilor

Îngrijorarea nu îmbunătăţeşte niciodată situaţia, ci o înrăutăţeşte. Ea îl vatămă pe cel care se îngrijorează. Din punct de vedere mental el nu mai reuşeşte să gândescă şi acţionează sub tensiune. O anxietate inutilă îi controlează mintea. Din punct de vedere fizic, medicii spun că îngrijorarea face ca stomacul să secrete sucuri dăunătoare pentru sănătate, slăbind rezistenţa organismului faţă de boli.

Din punct de vedere spiritual, descurajarea şi îngrijorarea întunecă capaciatea noastră spirituală de a vedea şi slăbeşte dorinţa noastră după rugăciune şi meditaţie. Domnul Isus spune: „dar năvălesc în ei grijile lumii, care îneacă Cuvântul, şi-l fac astfel neroditor.” Marcu 4.19

Îngrijorarea este vătămătoare pentru cei din jur. Nici un om nu trăieşte pentru sine (Romani 14.7). Este descurajant să-i obligi pe ceilalţi să-ţi asculte vaietele. Prietenii şi vecinii ne privesc şi văd mărturia pe care o depunem când trecem prin încercări şi prin necazuri. Dacă văd că ne îngrijorăm, ne mâhnim, ne descurajăm şi ne sfărâmăm în bucăţi când trecem prin crize – ca şi cum nu am avea nici o sursă de ajutor – atunci au toate motivele să se îndoiască de realitatea Dumnezeului în care spunem că ne încredem.

Vedeţi deci că îngrijorarea este dăunătoare şi pentru reputaţia lui Dumnezeu. Dumnezeu este Atotştiutor şi Atotputernic. Nici o problemă de-a noastră nu-l poate lua prin surprindere. Creştinul care se zbate în îngrijorare afirmă în mod implicit că Dumnezeu nu poate să-i poarte de grijă sau că Dumnezeu nu vrea să-i poarte de grijă.

3. Vindecarea îngrijorărilor

Sfânta Scriptură ne oferă o viaţă de pace, nu de îngrijorare. Domnul Isus a spus: „V-am spus aceste lucruri ca să aveţi pace în Mine. În lume ve-ţi avea necazuri; dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea.” Ioan 16.33

Cei ce sunt în Hristos pot avea pace, în primul rând prin încredere. A te încrede înseamnă a „crede cu străşnicie în onestitatea şi veridicitatea unei alte persoane”. Nu te poţi încrede în Dumnezeu şi să te şi îngrijorezi în acelaş timp.

Putem avea pace, prin dragoste. Romani 8.28 spune: „De altă parte, ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu.” Cei care iubesc pe Dumnezeu respectă poruncile Sale.

Putem avea pace şi prin rugăciune. Biblia spune: „ci în orice lucru, aduceţi cererile voastre la cunoştinţa lui Dumnezeu, prin rugăciuni şi cereri cu mulţumiri. Şi pacea lui Dumnezeu care întrece orice pricepere, vă va păzi inimile şi gândurile în Hristos Isus.” Filipeni 4.6-7

Rugăciunea nu pretinde să ai o calificare specială sau vreo experienţă anterioară. Prima rugăciune a unui om întors de curând la Hristos poate fi la fel de eficace ca şi rugăciunea elaborată a unui preot.

În final, putem avea pace prin „aruncare”. Iată ce ne sfătuişte Biblia: „Smeriţi-vă dar sub mâna tare a lui Dumnezeu, pentru ca la vremea Lui, El să vă înalţe. Şi aruncaţi asupra Lui toate îngrijorările voastre, căci El însuş îngrijeşte de voi.” 1Petru 5.6

O feţiţă s-a rătăcit odată prin pădure. A continuat să meargă toată ziua. Nu a auzit nimic în afară de propriile ei suspine, de foşnetul frunzelor sub paşii ei şi de trosnetul ramurilor care îi biciuiau hainele.. Într-un târziu, ruptă de oboseală, s-a oprit şi s-a aşezat jos. În tăcerea care s-a aşternut a auzit chemările celor ce o căutau. Probabil că ar fi putut şă le audă şi mai înainte dacă ar fi făcut linişte şi n-ar fi făcut zgomot cu alergarea ei.

Adesea, dacă ne-am opri din murmurat, am putea să-L auzim pe Hristos cum ne cheamă la pace şi la slujire. Am putea să-L auzim cum ne cheamădin mijlocul preocupărilor lumii la realităţile eterne ale prezenţei Sale.

Dumnezeu care călăuzeşte universul nostru imens în zborul său grăbit prin spaţiu şi care totuş marchează căderea unei rândunele, care observă fiecare fir de păr care cade din capul nostru va ţine toate lucrurile în stăpânirea Sa.

Dacă nu eşti un creştin – atunci da, ai motive să te îngrijorezi. Biblia spune: „Grozav lucru este să cazi în mâinile Dumnezeului celui viu!” Evrei 10.31

Dacă însă crezi în El, poţi avea pacea care întrece orice pricepere. Supune-te în faţa Domnului, predă-ţi soarta în mâna Lui şi-ţi va fi bine. Ioan 6.47

Piatra… prin care vezi

Toată lumea ştie că printr-o piatră, fie ea albă sau colorată, fie provenind din albia unui râu sau dintr-o colecţie de muzeu, nu se poate vedea. Şi totuşi…

În secolul al 12-lea, Biblia era rareori pusă la dispoziţia credincioşilor. Nu exista încă tiparul şi nici dorinţa de a oferi poporului Cuvantul viu al lui Dumnezeu. Clerul păstra Biblia doar în biserici şi mănăstiri, abia în predici relatându-se uneori pasaje din Sfânta Scriptură. În aceste vremuri, în munţii din nordul Italiei s-au retras grupuri masive de creştini cunoscuţi în istorie sub numele de Valdezi. Unul din crezurile lor de bază era că Biblia, Cuvântul inspirat al lui Dumnezeu era destinată să fie citită, studiată şi aplicată în viaţa creştină de fiecare zi. În vremurile de aspră persecuţie din partea Bisericii oficiale, valdezii făceau eforturi uriaşe pentru a transcrie de mână, printr-o strădanie anevoioasă şi costisitoare, cât mai multe Biblii cu putinţă.

Deghizat în negustor ambulant, cu traista pe umăr, valdezul anume însărcinat străbătea cărările muntelui şi poposea într-un sat sau cătun, unde localnicii îl înconrau îndată. Femeile mai nerăbdătoare, îl  întâmpinau pe negustor:

– Bun-venit negustorule! Spune-ne ce mărfuri ne-ai adus în sacul tău, ce vase, condimente, pânzeturi ne oferi? Valdezul băga îndată mâna în sac şi cu un aer tainic, spunea:

– V-am adus o piatră preţioasă prin care dacă te uiţi, îl vezi pe Dumnezeu. Şi zicând aceasta, scotea din sac o Biblie, pe care o dădea sătenilor în dar.

Iată o definiţie a Bibliei având valoarea de maximă: „O piatră preţioasă prin care îl poţi vedea pe Dumnezeu”. Ne putem amintim de Filip, care L-a rugat pe Mântuitorul: „Doamne, arată-ne pe Tatăl şi ne este de ajuns. Isus i-a răspuns: De atâta vreme sunt cu voi, şi nu M-ai cunoscut Filipe? Cine M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl.”

Biblia este piatra preţioasă prin care îl poţi vedea pe Dumnezeu. Nu cu ochii aceştia carnali, ci cu ochii credinţei. Biblia îl descrie amănunţit pe Isus, pe care îl putem astfel cunoaşte în ipostaza lui Dumnezeu întrupat, plin de iubire fără margini pentru neamul omenesc. „Văzându-L prin credinţă între filele Scripturii,  mintea noastră şi spiritul nostru îl întrezăresc pe Dumnezeul cel Atotputernic şi Veşnic. Cunoscându-L pe Isus, îl cunoaştem pe Dumnezeu şi ne este astfel de ajuns pentru mântuire şi pentru dobândirea vieţii veşnice, bineânţeles dacă şi împlinim dumnezeieştile porunci.

Ori de câte ori luăm în mână Biblia pentrua citi din ea, ar fi bine să ne amintim că în urmă cu secole nu era atât de simplu, Bibliile erau rare şi foarte scumpe şi citirea se făcea cu teama de represalii. Având la îndemână, cu atâta uşurinţă Biblia, să o preţuim totuşi ca valdezii de altă dată, să o citim şi să privim prin ea cu credinţă, împlinind-o cu evlavie în fiecare zi. Atunci, Biblia ni se va descoperi şi nouă cu adevărat drept „piatra preţioasă prin care îl vedem pe Dumnezeu.”