Încotro se îndreaptă România?

„Este imposibil să guvernezi o naţiune fără Dumnezeu şi fără Biblie” George Washington

Ne întrebăm de ce am am ajuns aici, de ce ţara noastră a ajuns unde a ajuns. Degeaba dăm vina pe cei care sunt la guvernare acum, nu că ei nu ar avea nici o vină, dar nu sunt singurii. Cred că dacă suntem o ţară aşa cum ne numim o ţară creştină, trebuie să ne întoarcem cu adevărat faţa spre Dumnezeu şi spre Biblie. Oare nu ne-au ajuns anii în care am fort conduşi de un preşedinte care nu avea nimic în comun cu Dumnezeu, era un „liber cugetător”.

Haide-ţi să ne apropim de Dumnezeu, de Biblie, de Biserică şi cred că El este gata să binecuvinteze această ţară.

Ce ar trebui să înveţe politicienii noştri de la Iisus

Potrivit Evangheliilor, Cina cea de Taină (ce nu trebuie confundată cu tradiţionala cină de Paşti a Evreilor) are loc, joi seara, într-o casă aşezată în interiorul zidurilor Ierusalimului. E locaţia – ca să-i zicem aşa – pusă la dispoziţia Mântuitorului de un evreu pricopsit. Cum intrarea în Ierusalim se face discret, Iisus trimite doi ucenici să pregătească masa. Îi conduce la casa cu pricina, amintind de o casă conspirativă, un bărbat cu un urcior cu apă, găsit la intrarea în oraş.

De aici pornind, numeroşi comentatori au atras atenţia asupra unor adepţi pe care îi are Mântuitorul pe traseul pe care se mişcă. Aceştia îi pun la dispoziţie casă şi masă, dar mai ales îl fac familiar membrilor comunităţii. Câteva dintre aceste personaje sunt menţionate în Evanghelii: Zaheu, mai marele vameşilor (Ierihon), Lazăr şi surorile sale, Marta şi Maria (Betania), proprietarul grădinii de pe muntele Măslinilor.

Se poate vorbi astfel de o adevărată reţea de activişti în Galileea şi Iudeea, locuitori ai satelor şi oraşelor în care poposeşte Iisus în cadrul campaniei sale. E ceea ce am putea numi azi structurile din teritoriu şi, deşi textele nu ne-o spun, se înţelege că aceşti activişti, adepţi ai Programului lui Hristos, fac prozelitism înainte de sosirea şi după plecarea Mântuitorului.

Graţie acestei reţele extraordinare de activişti locali, Iisus poposeşte peste noapte în câte o casă din localităţile incluse în traseu. Pe tot parcursul popasului, el trăieşte viaţa comunităţii asemenea unui membru de bază al acesteia. Figuraţia de esenţă e cea a unui oaspete venit pentru o zi, două la un neam sau la un amic de-al lui, din localitatea respectivă. Cu acest prilej, el intră în dialog cu vecinii şi localnicii, dar mai ales rezolvă probleme acute ridicate de cei întâlniţi în cale. Vindecările miraculoase ţin, evident, de ipostaza pe care şi-o asumă Iisus: cea de Fiu al lui Dumnezeu. Citite cu atenţie, ele pot fi însă văzute şi din unghiul comunicării publice. Vindecările sunt puse de Iisus pe seama credinţei în Dumnezeu. Dacă el e purtătorul unui program – hai să-i zicem, politic – al unei dizidenţe la religia mozaică, atunci vindecările pot fi considerate ca un exemplu de rezolvare a problemelor comunităţii dacă aceasta va adera la Programul lui Iisus. Asemănător, Mântuitorul rezolvă problema mesei pentru cei 5.000 de oameni prezenţi la sărbătorirea Paştelui evreiesc. Sau, ca să dăm un alt exemplu, rezolvă pe loc problema vinului la nunta din Cana Galileei. Desigur, minunile săvârşite cu aceste prilejuri (înmulţirea peştilor şi a pâinilor, transformarea apei în vin) dau seamă de puterea sa dumnezeiască. Iisus n-are însă vanitatea de-a le înfăţişa ca simplu efect al puterilor sale individuale. El le prezintă de fiecare dată ca efect al credinţei sale. Altfel spus, pentru cei care asistă la aceste minuni, Iisus are puterea de a le face, deoarece el şi-a însuşit până la nivel de trăire noul Program politico-religios: crede în Dumnezeu! Semnalul comunicaţional e indubitabil: dacă veţi crede ca şi mine, veţi putea face şi voi minuni asemănătoare!

Politicienii noştri îşi croiesc deseori trasee prin ţară. Numai că acestea împărtăşesc un vizibil aer de truc electoral, de îndeplinire stingheritoare a unei obligaţii politicianiste. Candidaţii – în campanie – şi politicienii – în alte împrejurări – trec doar printr-o localitate, îndeplinesc cu hărnicie silnică anumite ritualuri (strâng mâini, beau şi mănâncă, ţucă oameni simpli, ţin discursuri), apoi merg mai departe. Pentru comunitatea respectivă e limpede că oaspetele a venit pe acolo doar pentru a le lua voturile şi, eventual, pentru a se da la televizor că ei au fost în satul X sau urbea Y. Excepţie făcând legionarii, politicienii români de azi şi de ieri n-au ţinut să înveţe din exemplul lui Iisus de a propaga o credinţă. Poate – dacă nu chiar sigur – pentru că ei n-au nicio credinţă.

Sursa. Ion Cristoiu

Îngrijorarea – cauza, blestemul şi vindecarea ei

„Cine lucrează cu o mână leneşă sărăceşte, dar mâna celor harnici îmbogăţeşte.” Proverbe 10.4

Mark Twain a spus odată: „Sunt bătrân şi m-am îngrijorat de multe, dar majoritatea lucrurilor de care m-am îngrijorat, nu mi s-au întâmplat niciodată.”

Trăim într-o perioadă nebună a istorie, există o imensă tensiune în jurul nostru şi această tensiune a produs o generaţie de oameni sprijinită pe „instant”. Generaţia nostră îşi înfulecă micul dejun în grabă, o zbugheşte spre birou, sau atelierul de lucru, face slalom spre casă printr-un trafic dement, citeşte presa favorită de divertisment, deschide televizorul, serveşte o cină în faţa televizorului sau a internetului (cu leptopul în faţă),  şi numeşte aceasta o zi …de viaţă!

Cineva a spus: „Sunt atât de ocupat că, dacă mi s-ar întâmpla ceva azi, n-aş avea timp să mă îngrijorez decât peste câteva săptămâni.”

1. Cauza îngrijorării

Dumnezeu nu a vrut ca cei ce-L urmează să fie nişte suflete învinse şi descurajate, aflate într-o continuă căutare după pacea inimii şi a minţii. Cu toate acestea creştinii sunt victimele îngrijorării.

Grija pentru viaţa personală este cauza îngrijorărilor. Grijuri acasă, grijuri la locul de muncă, grijuri în afaceri, teamă de ceea ce se petrece în lume, preocupare obsesivă cu sănătatea, probleme financiare, influenţa lumii de afară, toate acestea produc îngrijorări. Îngrijorarea este contagioasă! Oamenii din lumea care ne înconjoară se îngrijorează – iar noi tindem să cădem în cursa de a privi lucrurile ca toţi ceilalţi. Domnul Isus a spus: „Fiindcă toate aceste lucruri Neamurile (păgânii) le caută.” Îngrijorarea este păgână şi lumească.

O altă cauză a îngrijorărilor este o anumită ignoranţă în ceea ce priveşte natura lui Dumnezeu. Întunericul şi disperarea vor înşfăca sufletul celui ce nu reuşeşte să se ancoreze prin credinţă în realitatea unui Tată Ceresc, iubitor şi plin de grujă. Dumnezeu se îngrijeşte de copii Săi. Domnu Isus a spus că n-ar trebui să acceptăm nici o îngrijorare pentru ziua de mâine, ci că ar trebui să predăm fiecare zi (cu toate nevoile ei) în mâinile Tatălui nostru care ne poartă de grijă. Domnul Isus a spus că trebuie să ne uităm la păsări şi la flori. Un Dumnezeu care se îngrijeşte cu atâta grijă de rândunele, se va îngriji cu siguranţă şi de sfinţi.

2. Blestemul îngrijorărilor

Îngrijorarea nu îmbunătăţeşte niciodată situaţia, ci o înrăutăţeşte. Ea îl vatămă pe cel care se îngrijorează. Din punct de vedere mental el nu mai reuşeşte să gândescă şi acţionează sub tensiune. O anxietate inutilă îi controlează mintea. Din punct de vedere fizic, medicii spun că îngrijorarea face ca stomacul să secrete sucuri dăunătoare pentru sănătate, slăbind rezistenţa organismului faţă de boli.

Din punct de vedere spiritual, descurajarea şi îngrijorarea întunecă capaciatea noastră spirituală de a vedea şi slăbeşte dorinţa noastră după rugăciune şi meditaţie. Domnul Isus spune: „dar năvălesc în ei grijile lumii, care îneacă Cuvântul, şi-l fac astfel neroditor.” Marcu 4.19

Îngrijorarea este vătămătoare pentru cei din jur. Nici un om nu trăieşte pentru sine (Romani 14.7). Este descurajant să-i obligi pe ceilalţi să-ţi asculte vaietele. Prietenii şi vecinii ne privesc şi văd mărturia pe care o depunem când trecem prin încercări şi prin necazuri. Dacă văd că ne îngrijorăm, ne mâhnim, ne descurajăm şi ne sfărâmăm în bucăţi când trecem prin crize – ca şi cum nu am avea nici o sursă de ajutor – atunci au toate motivele să se îndoiască de realitatea Dumnezeului în care spunem că ne încredem.

Vedeţi deci că îngrijorarea este dăunătoare şi pentru reputaţia lui Dumnezeu. Dumnezeu este Atotştiutor şi Atotputernic. Nici o problemă de-a noastră nu-l poate lua prin surprindere. Creştinul care se zbate în îngrijorare afirmă în mod implicit că Dumnezeu nu poate să-i poarte de grijă sau că Dumnezeu nu vrea să-i poarte de grijă.

3. Vindecarea îngrijorărilor

Sfânta Scriptură ne oferă o viaţă de pace, nu de îngrijorare. Domnul Isus a spus: „V-am spus aceste lucruri ca să aveţi pace în Mine. În lume ve-ţi avea necazuri; dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea.” Ioan 16.33

Cei ce sunt în Hristos pot avea pace, în primul rând prin încredere. A te încrede înseamnă a „crede cu străşnicie în onestitatea şi veridicitatea unei alte persoane”. Nu te poţi încrede în Dumnezeu şi să te şi îngrijorezi în acelaş timp.

Putem avea pace, prin dragoste. Romani 8.28 spune: „De altă parte, ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu.” Cei care iubesc pe Dumnezeu respectă poruncile Sale.

Putem avea pace şi prin rugăciune. Biblia spune: „ci în orice lucru, aduceţi cererile voastre la cunoştinţa lui Dumnezeu, prin rugăciuni şi cereri cu mulţumiri. Şi pacea lui Dumnezeu care întrece orice pricepere, vă va păzi inimile şi gândurile în Hristos Isus.” Filipeni 4.6-7

Rugăciunea nu pretinde să ai o calificare specială sau vreo experienţă anterioară. Prima rugăciune a unui om întors de curând la Hristos poate fi la fel de eficace ca şi rugăciunea elaborată a unui preot.

În final, putem avea pace prin „aruncare”. Iată ce ne sfătuişte Biblia: „Smeriţi-vă dar sub mâna tare a lui Dumnezeu, pentru ca la vremea Lui, El să vă înalţe. Şi aruncaţi asupra Lui toate îngrijorările voastre, căci El însuş îngrijeşte de voi.” 1Petru 5.6

O feţiţă s-a rătăcit odată prin pădure. A continuat să meargă toată ziua. Nu a auzit nimic în afară de propriile ei suspine, de foşnetul frunzelor sub paşii ei şi de trosnetul ramurilor care îi biciuiau hainele.. Într-un târziu, ruptă de oboseală, s-a oprit şi s-a aşezat jos. În tăcerea care s-a aşternut a auzit chemările celor ce o căutau. Probabil că ar fi putut şă le audă şi mai înainte dacă ar fi făcut linişte şi n-ar fi făcut zgomot cu alergarea ei.

Adesea, dacă ne-am opri din murmurat, am putea să-L auzim pe Hristos cum ne cheamă la pace şi la slujire. Am putea să-L auzim cum ne cheamădin mijlocul preocupărilor lumii la realităţile eterne ale prezenţei Sale.

Dumnezeu care călăuzeşte universul nostru imens în zborul său grăbit prin spaţiu şi care totuş marchează căderea unei rândunele, care observă fiecare fir de păr care cade din capul nostru va ţine toate lucrurile în stăpânirea Sa.

Dacă nu eşti un creştin – atunci da, ai motive să te îngrijorezi. Biblia spune: „Grozav lucru este să cazi în mâinile Dumnezeului celui viu!” Evrei 10.31

Dacă însă crezi în El, poţi avea pacea care întrece orice pricepere. Supune-te în faţa Domnului, predă-ţi soarta în mâna Lui şi-ţi va fi bine. Ioan 6.47

Falimentul nu este o pricină de a da înapoi!

Dacă astăzi privim în jurul nostru la toat ce se întâmplă, la toate emisiunile de la Tv vom vedea foarte multe critici, Guvernul nu face nimic, primarii nu dezăpezesc drumurile, cei de la ISU nu vin să ne doboare ţurţurii de la streşina caselor pentru că nouă ne este greu să ne urcăm, aşteptăm că tot alţii să ne facă toate. Aş vrea să vedem ceva acum în dreptul nostru al creştinilor activi, cei care vrem să facem ceva pentru Dumnezeu şi pentru cei din jurul nostru.

De obicei, cei mai aprigi critici sunt cei care nu fac nimic. Şi de multe ori ne este frică de cei care sunt în jurul nostru şi sunt critici şi atunci luăm decizia să nu mai facem nimic. Dar mai avem o frică care parcă este mai mare decât acea a criticilor şi anume ne este frică de faliment. Ne este frică că dacă facem ceva care este poate mai deosebit decât au făcut alţii până acum, ceva care este neobişnuit. Dar dacă am coborâ din corabia în care ne-am obişnuit ca apostolul Petru odinioară, aş încerca ceva deosebit?

OAMENILOR LE ESTE FRICĂ DE FALIMENT!

Aş vrea să vă încurajez dragi creştini în aceste vremuri foarte tulburi şi să vă spun, falimentul nu este o pricină de a da înapoi, ci falimentul pentru noi ca lucrători creştini trebuie să fie o motivaţie pentru a încerca din nou. În Proverbe 24.16 se spune: „Cel neprihănit de şapte ori cade, dar iar se ridică” .

Trebuie să încerci să ai curaj, să mergi înainte indiferent de circumstanţele vieţii. Aş vrea să vă dau doar două exemple concludente de oamenii care au persistat, au avut curaj, au ieşit din obişnuit.

Henry Ford. Toată lumea a auzit de maşina Ford. Istoria lui Henry Ford ne spune că a avut cinci falimente până când a reuşit să-şi pună firma pe picioare şi Ford să umple lumea. Cinci falimente bancare, dar as-a ridicat şi amers mai departe.

Johnas Solk. Este medicul american care a descoperit vaccinul antipoleomelitic în 1952. În istoria lui se spune că a falimentat de 200 de ori cu vaccinul său. Abia la compoziţia 201, vaccinul lui a reuşit.

De 200 de ori şi noi poate ne speriem de o simplă critică, sau de un simplu falimet pe care aşa îl percepem noi. Dar aş vrea să vă aduc aminte un mare adevăr pe care sunt sigur că îl cunoaşteţi si anume cu noi şi în noi este Duhul lui Dumnezeu! Dacă El este cu mine de poate să-mi fie frică? Cad, falimentez, mă ridic şi merg înainte pentru că El este lângă mine!

Soarta omului…

„Ştiu, Doamne că soarta omului nu este în puterea lui; nici nu stă în puterea omului, când umblă, să-şi îndrepte paşii spre şintă.” Ieremia 23.10

Dacă ţinem sema de texte ca acestea este foarte uşor să ne dăm seama de ce este bine să fim într-o relaţie bună cu Dumnezeu. pă măsură ce ne vom gândă mai profund, vom descoperii că această problemă a fost mereu o constantă istorică a omenirii. Primul episod s-a petrecut cu Adam şi Eva.

Calea omului prin lumea aceasta nu este uşoară. Pentru a trece prin viaţă avem nevoie de o sumedenie de lucruri: de mâncare, de îmbrăcăminte, de adăpost. Avem nevoie să ne simţimacceptaţi de cei din jur şi integraţi în viaţa socială, mai presus de toate avem nevoie de Dumnezeu. Fiecare dintre noi avem prin creaţiune un vacuum lăuntric ce nu se umple decât prin lucrarea Domnului Isus.

Haideţi să examinăm câteva pasaje biblice în care putem observa crizele umane inerente şi strigătele caracteristice după ajutor:

1. David în Ps. 73.28 spune: „Cât pentru mine, fericirea mea este să mă aproprii de Dumnezeu; pe Dumnezeu Îl fac locul meu de adăpost, ca să povestesc toate lucrările Tale .” Dumnezeu doreşte şi poate să ne împlinească toate cerinţele. Lucrea Sa prin Domnul Isus Cristos a dovedit-o.

2. O altă criză este strigătul după acceptare şi părtăşie. Trebuie să ştim unde să ne împlinim această dorinţă. Iată ce scrie în Evrei 10.25 „Să nu ne părăsim adunarea noastră, cum au unii obiceiul, ci să ne îndemnăm unii pe alţii.” Am fost făcuţi să trăim împreună. Dumnezeu nu ne+a destinat să fim asemenea unor insule singuratice. În cadrul părtăşiei există stări de comuniune la diferite nivele, fiecare menit să ne împlineascăun anumit sector al personalităţii. Biserica este sfera în care pot fi saturate majoritatea dorinţelor noastre sufleteşti.

3. Ultima problemă asupra căreia vreau să zăbovim este dorinţa de creştere în capaciatea şi puterea de sacrificiu în slujirea celorlalţi. Când ne uităm în trecut este cu neputinţă să nu găsim pe cineva care şi-a făcut timp să ne ajute. Am ajuns unde suntem pentru că cineva ne-a dat ceva. Când creştinii se ajută unii pe alţii, ei o fac nu doar din resursele lor, ci din resursele cerului. Când un creştin se apropie să ajute pe cineva, el Îi dă prilejul lui Dumnezeu să intre în contact cu acea persoană şi să o atragă spre mântuire.

Soarta şi căile omului ar fi tare triste dacă ne-am lăsa mişcaţi doar de egoismul nostru îngust şi sărăcăcios. Când ne dăruim lui Dumnezeu şi-L lăsăm pe El să acţioneze prin noi şi spre folosul nostru, soarta noastră devine luminoasă, iar căile ne poartă din minune în minune, prin lucrări care-L glorifică pe El. Făcând aşa, ne depăşim pe noi înşine şi-I dăm posibilitatea lui Dumnezeu să ne îndrume paşii în aşa fel încât şă semănăm mai mult cu El şi să trăim din ce în ce mai mult pentru El.