Fiul s-a ridicat

Cu mai mulţi ani în urmă, un fermier de lîngă Chicago şi-a trimis băiatul cu o căruţă plină de saci cu grîu, pe care trebuia să-i descarce la un negustor, să primească banii şi apoi să vină acasă. După ce a descărcat grîul şi a primit banii, băiatul s-a dus la un restaurant să ia masa. Acolo, a văzut pe alţii că joacă cărţi şi cîştigă şi s-a gîndit că s-ar putea ca şi el să cîştige. Cum nu se pricepea la cărţile de joc, iar ceilalţi au văzut că are bani, l-au prins în cursa lor. El a pierdut toţi banii şi caii şi căruţa. Atunci, n-a mai îndrăznit să se reîntoarcă acasă şi a apucat calea pribegiei. Văzînd că nu se reîntoarce, tatăl s-a temut că poate nişte hoţi i-au luat banii şi l-au omorît. Spre a afla ce s-a întîmplat, el s-a dus la negustorul din Chicago, care i-a spus că a primit grîul şi că i-a dat banii, că de la el a plecat să ia masa la restaurantul de alături. Mergînd la restaurant, a aflat că băiatul a jucat cărţi şi a pierdut toţi banii. Nimeni nu ştia unde s-a dus. Fiind şi un bun vestitor al Evangheliei, tatăl a început să cutreiere oraşele mai mari, în căutarea băiatului. Mergea la biserici şi îşi spunea durerea lui, cerînd că dacă ştie cineva ceva despre fiul lui să-l anunţe. De la cineva, a aflat că băiatul ar fi în Sân Francisco. Numaidecît, a luat trenul într-acolo, a dat un anunţ în ziare că va predica duminica următoare în biserica cutare. Duminică a fost popor mult şi cu adîncă durere, printre lacrimi, el a vorbit despre fiul risipitor şi le-a spus că aşa e şi fiul său, pe care îl caută de atîta timp; că e gata să-1 ierte de tot ce a făcut şi să-l ducă cu bucurie acasă, în timp ce tatăl plîngea la amvon, din spate, de sub balcon s-a ridicat un tînăr şi el cu ochii plini de lacrimi şi a înaintat spre amvon. Era fiul cel pierdut. Dragostea tatălui l-a biruit.

S-a terminat!

Un tânăr s-a dus la un evanghelist la sfârşitul seviciului şi a întrebat: „Ce pot să fac ca să fiu mântuit?”

„Ai venit prea târziu”, a răspuns evanghelistul.

„Prea târziu pentru a fi mântuit?” a exclamat băiatul.

„O, nu!” spuse evanghelistul, „prea târziu pentru a mai face ceva”. Isus a făcut totul cu două mii de anu în urmă la Calvar!”

Şi Isus a făcut totul. El a rostit mai multe cuvinte în timp ce atârna pe cruce, dar una din rostirile lui au fost: „S-a sfârşit”, ceea ce înseamnă că nimic nu mai poate fi adăugat la această lucrare şi nimic nu mai poate fi luat. Este complect totul. Moartea, îngroparea şi învierea lui Isus Hristos a terminat planul mântuirii. Tot ce trebuie să facem este să ne încredem în El.

Un conducător plin de credinţă

Iosua se află în faţa unei mari crize. Dumnezeu îl pusese căpetenie peste miile lui Israel. Acesta nu era un lucru oarecare. Ce trebuia să facă ei împreună cerea mult curaj şi consacrare. Înaintea lor se aflau apele învolburate ale Iordanului, iar pe celălalt mal trăiau canaaniţii războinici.

Dumnezeu i-a poruncit să pornească înainte. Îl vor urma însă oamenii? Vor asculta de el şi de poruncile lui? Iosua nu se putea lăuda cu prea multă experienţă. Prin ce-i va impresiona pe oameni şi cum îi va face să-l urmeze într-o campanie ca aceasta?

Iosua nu avea în biblioteca lui cărţi prin care să înveţe cum să manipuleze masele, sau cum să conducă o armată. Avea însă la îndemână o altă carte: „Cartea Legii Domnului!” În ea se afla tot ce-i trebuia lui ca să izbutească. Acolo erau sfaturile simple pe care trebuia să le asculte. El avea datoria să zăbovească zi şi noapte în meditaţie asupra textului ei.

Odată ce Iosua s-a hotărât să asculte, Dumnezeu a început să lucreze la inimile oamenilor şi să-i facă să se unească sub conducerea lui. Domnul i-a făcut pe cei din seminţia lui Ruben, pe cei din seminţia lui Gad şi pe jumătate din seminţia lui Manase să vină la Iosua şi să-i promită că-l vor asculta şi-l vor urma în această campanie de cucerire a Canaanului. Mai târziu când au trecut Iordanul, Dumnezeu l-a ridicat pe Iosua în ochii tuturor evreilor. Inimile tuturor erau alipite de el, căci toţi au cunoscut că Dumnezeu era cu Iosua şi că el era alesul Domnului. Nicăieri nu ni se spune că Iosua ar fi fost părăsit vreodată de cineva.

Pentru că fiecare dintre noi tânjim după un privilegiu ca al lui Iosua acela de a fi biruitori, haideţi să cântărim împreună un principiu pe care îl vedem lucrând în viaţa lui: „Neprihănirea înalţă un popor” Proverbe 14.34.

Exemplul pe care îl găsim în Iosusa este valabil pentru toţi conducătorii de azi. Păstori, preoţi, evanghelişti, părinţi, învăţători sunt frământaţi de îndoială atunci când se gândesc la felul în care sunt ascultaţi şi urmaţi de ceilalţi. Trebuie oare să ne frământe asta sau, nu cumva asta este treaba Domnului?

Domnul Isus a spus: „Oile Mele ascultă glasul Meu”. Când Dumnezeu le vorbeşte  prin conducătorii aleşi de EL, oile Domnului urmează şi ascultă cu bucurie. Nu toţi sunt însă „oile Domnului”. Apostolul Ioan scrie despre o anumită categorie de oameni care au părăsit Biserica „ei au ieşit, ca să se arate că nu toţi sunt dintre ai noştri”. (1Ioan 2.19)

Iată cu ce gând aş dori să închei meditaţia mea „Fii tare şi întăreşte-te”. Crede din toată inima în Dumenzeu. Meditează asupra Cuvântului: „căci atunci vei izbândi în toate lucrările tale, şi atunci vei lucra cu înţelepciune” Iosua 1.8