Dragostea mamei…

mamaUn baiat de 16 ani a facut o calatorie in strainatate… Dupa un timp, cand sa intors acasa la aeroport il astepta mama lui cu lacrimi de bucurie in ochi. Cand a ajuns si-a strans baiatul in brate cat de tare a putut deoarece i-a fost foarte dor de el.

Baiatul insa i-a spus: “mama stiu ca ma iubesti… mult, dar daca ma strangi asa de tare in brate in fata atator oameni ca pe un copil mic… ma faci de rusine!”
Cu aceste vorbe a ranit-o foarte tare pe mama lui care se gandea ca… fiul ei nu se bucura din tot sufletul ca o revede.
Dupa alti 6 ani fiul ei a plecat iar intr-o calatorie in strainatate si desi avea deja 21 de ani, mama lui a mers cu el la aeroport sa il conduca sa isi ia ramas bun de la el.
Dar de data aceasta nu si-a imbratisat fiul ci s-a intors cu spatele plangand foarte tare si zicandu-i doar atat: „Ramas bun fiule si sa ai grija de tine”.
Dupa o vreme, cand baiatul s-a intors din calatorie… mama lui nu il mai astepta in gara… Cand a ajuns acasa a gasit pe masa un buchet de flori si langa flori o scrisoare de la mama lui…
Curios a deschis-o si a inceput sa o citeasca, iar dupa ce a terminat a cazut jos plangand si distrus… era cel mai urat si rau moment din viata lui.
Iata ce scria in scrisoare:
„Fiul meu drag, cu 6 ani in urma, cand te-ai intors acasa, aveam lacrimi de bucurie in ochi si te-am strans cu drag in brate, dar cand tu vei citi randurile acestea… eu voi fi deja in cimitir intr-un mormant… pentru ca am murit de cancer…
Cand ai plecat ultima data nu te-am mai starns in brate, ci ti-am intors spatele… ca sa nu te fac de rusine in fata oamenilor strangandu-te in brate ca pe un copil mic… dar am plans foarte tare pentru ca am stiut ca te voi vedea pentru ultima data.
Te iubesc foarte mult si ma voi ruga Domnului pentru tine… iar dragostea mea va veghea intotdeauna asupra ta!
Cu mult drag, mama.

Va invit la meditatie…

Oare câştigi atunci când pierzi ceva?

„Păstrarea îşi are vremea ei, şi lepădarea îşi are vremea ei” (Eclesiastul 3:6)

Nimic nu ne dezvoltă mai mult caracterul decât atunci când pierdem ceva şi schimbarea pe care o aduce. Când pierdem o căsătorie, un loc de muncă, un copil, un părinte, reputaţia noa­stră, sănătatea, banii, etc, ne mai rămâne o opţiune: să ne adaptăm sau să ne lăsăm zdrobiţi; încovoiere sau mişcare! Ce a fost nu mai este. Dintr-o dată părăsiţi, suntem pierduţi între tre­cutul pe care-l cunoşteam şi viitorul pe care nu-l cunoaştem. Fără o hartă a drumului, într-o ţară străină, e uşor să ne simţim copleşiţi. Credinţa ne spune că Dumnezeu poate transforma în cele din urmă fiecare sfârşit într-un nou început. Dar până atunci, ţintuiţi în durerea şi în confuzia noastră, ce facem între vechiul sfârşit şi noul început?

Acolo se afla Israelul când Moise, părintele lor spiritual, le-a fost luat. Pierderea a lăsat un popor întreg în agonie. „Copiii lui Israel au plâns pe Moise treizeci de zile, în câmpia Moabului” (Deuteronom 34:8). Observaţie: răspunsul lui Dumnezeu la durerea lor nu a fost: „Nu ar trebui să vă simţiţi aşa. Uitaţi-I pe Moise; la urma urmelor mă aveţi pe Mine. E timpul să vă întăriţi. Nu trebuie decât să aveţi mai multă credinţă!” Când sfatul pare „religios” şi pare că nu are legătură curealitatea, nu vine de la Dumnezeu. El nu ne cere să fim „super spirituali”, să ne negăm du­rerea şi să ne prefacem că nu suferim. El ne spune „plânsul îşi are vremea lui, şi râsul îşi are vremea lui; bocitul îşi are vremea lui, şi jucatul îşi are vremea lui” (Eclesiastul 3:4-6). El a lăsat ca o întreagă naţiune să nu lucreze treizeci de zile pentru a simţi şi pentru a se confrunta cu du­rerea lor.

Lacrimile tale fac parte din planul lui Dumnezeu de a te ajuta să treci prin pierdere şi să te vindeci.

Oare câştigi atunci când pierzi ceva? O întrebare la care putem să medităm!

Extras… dintr-un „jurnal”

12 Ianuarie: După sărbătorile Naşterii Domnului Isus – odihnă complectă.

7 Februarie: Mare curăţenie în casă. Mi-au schimbat locul. M-au surghiunit într-un colţ.

2 Martie: Fără să ştiu pentru ce, iarăş mi-au schimbat locul.

5 Martie: Înţeleg de ce m-au scos din colţil meu întunecat: Era aşteptată bunica. Ea m-a ţinut multă vreme pe genunchii ei. Pentru prima dată m-am simţit iubită.

17 Martie: Bunica a plecat. Nimeni nu se mai ocupă de mine.

21 Martie: mare eveniment: astăzi m-au dus la adunare.

10 Aprilie: Mă simt mereu părăsită. Niciodată nu vorbeşte nimeni cu mine, niciodată nu mă consultă.

1 Iulie: Pregătirea de călătorie. Se umplu valizele. Cineva arătându-mă, a pus o întrebare: „O luaţi?” Răspunsul a căzut ca plumbul: „Nu e nevoie”.

Iulie: Singură, lăsată acasă.

1 August: Întoarcerea din vacanţă. M-au acoperit cu ecusoane aduse din călătorie. Nu mă simt bine deloc.

10 August: Dificultăţi, îngrijorări. Încercări în casă. Aş fi avut multe lucruri de spus, dacă m-ar fi consultat; multe înştiinţări de făcut, multe mângâieri de dăruit.

Ştiţi cine putea să-şi scrie astfel jurnalul său? O BIBLIE de familie!

De fapt unde este Biblia ta în acest moment?