Darurile Duhului Sfânt – concluzii

Am încercat în mai multe episoade să prezint un mic studiu biblic despre darurile spirituale, darurile Duhului Sfânt menţionate în pasajele din Romani 12.6-8; 1Corinteni 12.4-10, 28, 29 şi Efeseni 4.7-11.

Ca bază informativă pentru acest studiu am folosit Biblia şi câteva materiale cu privire la darurile spirituale care mi-au fost disponibile.

Cunoştinţa biblică este foarte benefică în vederea creşterii şi maturizării credincioşilor (1Petru 2.2), fără cunoştinţă într-un anumit domeniu falimentăm (Osea 4.6). Dacă noi nu avem o cunoştinţă biblică despre darurile Duhului Sfânt, nu vom putea recunoaşte ce dar ne-a dat Dumnezeu şi nu vom şti nici cum să ne folosim darul primit.

Fiecărui membru din trupul lui Hristos, Dumnezeu i-a dat cel puţin un dar (1Corinteni 12.7; Romani 12.6; Matei 25.14). Darurile sunt ale Bisericii, în trupul lui Hristos fiecare membru este diferit de celălalt şi are o funcşie particulară. În vederea exercitării funcţiei, Dumnezeu echipează pe fiecare credincios cu darul cel mai potrivit. Darurile nu sunt date unei clase privilegiate de credincioşi, ele sunt date membrilor, de aceea fiecare membru este important.

Toate darurile vin de la o singură sursă – DUMNEZEU – chiar dacă găsim scris că Hristos a dat daruri (Efeseni 4.7-12), că Duhul Sfânt dă daruri (1Corinteni 12.11) şi că „orice dar bun şi desăvârşit se pogoară de sus de la Tatăl luminilor” (Iacov 1.17), nu este bine să separăm cele trei Persoane ale trinităţii care sunt implicate în toate aceste aspecte care privesc binele bisericii. Darurile ne sunt date de Tatăl, prin Fiul şi se manifestă în biserică sub directa supraveghere a Duhului Sfânt.

Am prezentat trei grupe de daruri spirituale, de daruri ale Duhului şi anume: darurile de echipare, darurile motivaţionale şi darurile de manifestare.

În cele ce urmează am să le prezint pe fiecare pentru a le putea găsi mai uşor:

Pentru a creşte o biserică plină de oamenii care să acţioneze cu maturitate în toate darurile discutate în aceste postări anterioare, credincioşii trebuie să fie corectaţi cu delicateţe şi să fie încurajaţi să-şi folosească toate darurile.

Biserica trebuie să asigure un mediu propice în care oamenii să-şi dezvolte folosirea darurilor.

Cel mai prielnic mediu în care se manifestă în mod eficient darurile spirituale este dragostea (1Corinteni 13).

Trebuie să punem accentul şi pe darurile şi pe roada Duhului, toate sunt esenţiale şi de folos bisericii. Lipsa roadei Duhului Sfânt aşa cum este redată în (Galateni 5.22-23) face inutilă orice manifestare a duhului.

O biserică nu poate să fie o biserică Nou-testamentală complectă, fără să fie sensibilă şi deschisă tuturor manifestărilor Duhului Sfânt.

Doresc ca Dumnezeu să binecuvinteze pe orice credincios, care a citit aceste postări, cu o cunoaştere mai profundă a darurilor spirituale, şi cu credinţa necesară folosorii darurilor pe care le are, în lucrarea de extindere şi edificare a Bisericii lui Dumnezeu.

Darurile Duhului Sfânt (21)

continuare de aici

Darul tălmăcirii limbilor

Darul tălmăcirii limbilor este manifestarea Duhului Sfânt care trebuie să însoţească manifestarea limbilor, dând astfel înţeles mesajul comunicat în alte limbi.

Miracolul vocal al vorbirii în alte limbi este canalul prin care transmitem Domnului închinăciunile noastre.

Darul tălmăcirii limbilor este un dar supranatural prin care primim în duhul nostru înţelesul vorbirii necunoscute transmis prin organele vorbirii.

Tălmăcitorul nu va reproduce cuvânt cu cuvânt, mesajul transmis în alte limbi, ci va expune doar înţelesul vorbirii necunoscute.

Darul vorbirii în alte limbi împreună cu darul tălmăcirii au valoarea darului profeţiei. „Cine prooroceşte, este mai mare decât cine vorbeşte în alte limbi; afară numai dacă tălmăceşte aceste limbi, pentru ca să capete biserica zidire sufletească” (1Corinteni 14.5).

Mesajul transmis prin interpretarea limbilor trebuie să aducă zidire spirituală Bisericii.

Darul profeţiei

Profeţia este o manifestare a unui cuvânt din partea Domnului, emis spontan, prin orice membru al trupului, pentru zidire, sfâtuire şi mângâiere a bisericii: „Cine prooroceşte, dimpotrivă, vorbeşte oamenilor, spre zidire, sfâtuire şi mângâiere” (1Corinteni 14.3).

Acest fel de manifestare nu este limitat doar la perioada Noului Testament.

Acest dar este o manifestare a puterii lui Dumnezeu prin gura şi prin cuvintele gurii celui care vorbeşte. „Voi pune cuvintele Mele în gura lui şi el va spune tot ce voi porunci Eu, zice Domnul” (Deuteronom 18.18).

Prin darul profeţiei se manifestă o vorbire:

  • spre edificare, adică spre întărirea în credinţă şi creştere spirituală;
  • pentru sfătuire aducând un mare folos pentru viaţa spirituală acredincioşilor;
  • care aduce consolare, adică vindecă rănile sufleteşti.

Darul profeţiei nu trebuie confundat cu darul „profetului”. Profetul este omul lui Dumnezeu prin care se manifestă darul profeţiei dar uneori şi mai multe daruri.

Prin darul profeţiei astăzi nu trebuie să se aducă o nouă revelaţie pentru complectarea Bibliei. Darul profeţiei care comportă zdruncinări, descurajări, tulburări şi gsticulări ieşite din comun, nu este de la Duhul Sfânt.

Darul profeţiei se manifestă de obicei: în timpul rugăciunii, în timpul predicii, după o vorbire în alte limbi, în împrejurări critice, în dicuţie personală pentru zidirea, mângâierea şi sfătuirea cuiva.

În biserică nu trebuie făcut abuz de folosirea acestui dar. În ocaziile de închinare nu este bine să se transmită bisericii multe mesaje prin profeţie (1Corinteni 14.29-33). Profetul indisciplinat sau vulnerabil nu face o lucrare divină. Profeţilor li se cere să cunoască Cuvântul lui Dumnezeu şi să trăiască o viaţă sfântă.

Un mesaj profetic va fi autentificat, dacă:

  • se împlineşte prezicerea (Deuteronom 18.21-22);
  • în viaţa celui care manifestă darul profeţiei există maturitate spirituală (Matei 7.20);
  • cel prin care se transmite mesajul iubşte caracterul lui Isus;
  • cuvântul profetic nu este în afara Bibliei.

Dumnezeu doreşte să comunice cu noi în orice timp. De aceea noi trebuie să primim cu bucurie darul profeţiei, prin care ne sunt aduse mesaje direct de la Dumnezeu, pentru edificarea noastră.

„Dar aceste lucruri (manifestările darurilor despre care am vorbit) le face unul şi acelaş Duh, care dă fiecăruia în parte (în mod particular) cum voieşte” (1Corinteni 12.11).

 

Darurile Duhului Sfânt (20)

continuarea de aici

Am ajuns la ultima grupă de daruri spirituale şi anume la Darurile de inspiraţie. În cadrul acestei grupe de daruri voi aborda astăzi darul limbilor.

Darul limbilor

Darul vorbirii în alte limbi este manifestarea Duhului care învredniceşte o persoană să vorbească bisericii într-o limbă pe care nu o înţelege şi care este de neînţeles celor ce o aud.

În această manifestare, întâlnită numai în dispensaţia Duhului, o persoană vorbeşte o limbă pe care nu o înţelege şi pe care nu a învăţat-o. Vorbirea în alte limbi este semnul distinctiv al credincioşilor penticostali. Biblia vorbeşte întotdeauna foarte pozitiv despre acest subiect. Biserica Noului testament practică vorbirea în alte limbi.

Scopul „limbilor”

Există două aspecte ale folosirii limbilor: în public şi în particular.

1. Folosirea publică – în folosirea publică, limbile au două scopuri:

  • ca semn al judecăţii pentru evreii necredincioşi (1Corinteni 14.20-22; Isaia 28.11-12);
  • să adreseze bisericii un mesaj din partea lui Dumnezeu. Darul limbilor folosit în acest sens trebuie însoţit de darul tălmăcirii.

Linii călăuzitoare pentru folosirea în public a „limbilor”

  • numărul mesajelor date în altă limbă la o întrunire trebuie să se limiteze la două trei (1Corinteni 14.27);
  • folosirea în public a limbilor trebuie să aibe loc doar dacă altcineva poate să dea tălmăcirea a ceea ce s-a spus (1Corinteni 14.28);
  • instrucţinea accentuată foarte tare cu privire la folosirea în public a limbilor este că aceastea trebuie să se facă cu rânduială şi cum se cuvine (1Corinteni 14.30-33; 40);
  • contextul din 1 Corinteni 14, ne arată că folosirea în public a limbilor este scopul primar pentru care au fost date (1Corinteni 14.39).

2. Folosirea în particular

Cei botezaţi cu Duhul Sfânt folosesc darul vorbirii în alte limbi în particular, pentru rugăciunea personală. Acest dar îi dă unui creştin posibilitatea de-a se ruga mai eficient.

Cel care vorbeşte în alte limbi nu vorbeşte oamenilor, ci se roagă lui Dumnezeu (1Corinteni 14.2). Rugăciunea în alte limbi este numită şi „rugăciunea cu duhul”.

Patru motive pentru care este important să ne rugăm în alte limbi

  1. aduce zidire duhului omului (1Corinteni 14.4; Iuda 20)
  2. ne ajută să ne rugăm (Romani 8.26);
  3. limbile vor face posibilă aducerea laudelor noastre către Dumnezeu atunci când mintea nu o poate face (1Corinteni 14.15-16);
  4. ne echipează pentru a putea sta în picioare împotriva vrăjmaşului spiritual (Efeseni 6.18)

Folosirea în particula a limbilor nu necesită interpretare. Eu cred că este validă folosirea în particular a limbilor în biserică în rugăciunile comune.

Vorbirea în alte limbi este semnul „Botezului cu Duhul Sfânt” (Fapte 2.4; 10.45-46; 19.6). Unul din semnele împuternicirii cu Duhul este vorbirea în alte limbi. Nu în toate cazurile cei împuterniciţi cu Duhul au vorbit în alte limbi.

Cei 120 de ucenici din „camera de sus” în Ziua Cinzecimii au manifestat darul vorbirii în alte limbi. Darurile Duhului lui Dumnezeu sunt date tuturor ucenicilor lui Isus.

Unii nu vorbesc în alte limbi din mai multe motive: ignoranţei, pentru că sunt legaţi de intelectualism, pentru că le este teamă de amăgire sau necunoscut şi pentru că le este teamă de  a apărea stupizi sau respinşi.

„Cine vorbeşte în altă limbă, nu vorbeşte oamenilor, ci lui Dumnezeu, căci nimeni nu-l înţelege, şi cu duhul, el spune taine. De aceea, cine vorbeşte în altă limbă, să se roage să aibă şi darul s-o tălmăcească” (1Corinteni 14.2,13).

urmează darul tălmăcirii limbilor

Darurile Duhului Sfânt (19)

continuare de aici

În categoria darurilor de putere am vorbit până acum despre darul credinţei şi darurile vindecărilor, iar astăzi aş vrea să privim puţin şi să vorbim despre darul minunilor.

Darul minunilor

Acest dar este manifestarea puterii supranaturale a lui Dumnezeu print-un credincio ca să autentifice propovăduirea Cuvântului. Potrivit cu Marcu 16.17, nu credincioşii însoţesc minunile, ci minunile sunt acelea care însoţesc Cuvântul Domnului.

Minunile făcute prin puterea Duhului Sfânt vor avea ca scop primordial confirmarea proclamării Evangheliei, şi nu reclama persoanei.

Prin darul minunilor înţelegem acel dar al puterii, prin care Dumnezeu suspendă, temporar sau ocoleşte anumite legi ale naturii, pentru săvărşirea unor lucrări şi fapte neobişnuite, numite miracole sau minuni.

Dumnezeu poate săvârşi minuni interioare în viaţa credincioşilor: naşterea din nou şi botezul cu Duhul Sfânt (Ioan 3; fapte 2).

Prin darul minunilor Dumnezeu a intervenit:

  • prin mâna lui Moise pentru eliberarea poporului israelit (Exod 7-11);
  • în judecata lui Core, Datan şi Abiram (Numeri 16.31-33);
  • prin gura măgăriţei pentru a corecta un profet lacom (Numeri 22);
  • înmulţind uleiul din vasul văduvei (2Împăraţi 4.2);
  • aducând foc din cer peste jertfa lui Ilie (1Împăraţi 18);
  • prin mâna lui Petru înviind pe Dorca (Fapte 9.36-43);
  • prin mâna lui Pavel înviind pe Eutih, protejându-l de efectele muşcăturii năpârcii (Fapte 20.7-12 şi 28.5-6);

În viaţa Domnului Isus distingem trei feluri de minuni:

1. Minuni asupra naturii

  • potolirea furtunii (Matei 8.23-27);
  • transformarea apei în vin (Ioan 2.7-11);
  • înmulţirea pâinilor (Ioan 6.9-11);
  • pescuirea minunată (Luca 5.5-9);
  • blestemarea smochinului (Matei 21.18-22);

2. Minuni asupra oamenilor

  • vindecările
  • nvierile din morţi

3. Minuni asupra Lui Însuş

  • schimbarea la faţă
  • învierea din morţi
  • înălţarea la cer

Prin mâna apostolilor Dumnzeu a făcut multe semne şi minuni. Ucenicii au lucrat în colaborare cu Duhul Sfânt, de aceea Dumnezeu „întărea mărturia lor cu semne, puteri şi felurite minuni, şi cu darurile Duhului Sfânt, împărţite după voia Sa” (Evrei 2.4).

 

Darurle Duhului Sfânt (18)

continuare de aici

Darurile vindecărilor

În 1Corinteni 12.28 „…pe cei ce au darul tămăduirilor…”, ambele cuvinte în original sunt la plural – darurile tămăduirilor. Aceste daruri sunt cele mai râvnite de către credincioşi, dar în acelaş timp este şi un dar mult abuzat.

Darurile vindecărilor sunt manifestări ale Duhului lui Dumnezeu prin care, Dumnezeu dă vindecare membrilor trupului lui Hristos. Fiecare vindecare este o nouă manifestare a darului  de vindecare. Darurile de vindecare sunt pentru vindecarea supranaturală a rănilor, handicapurilor şi bolilor fără ajutorul mijloacelor naturale sau abilităţilor umane.

Domnul Isus a manifestat într-un mod proeminent acest dar în lucrarea Sa pe pământ. Prima Sa înstrucţiune către ucenicii săi a fost: „Vindecaţi pe cei bolnavi” (Matei 10.8), ucenicii Domnului Isus pe unde au umblat au vestit Cuvântul, iar Domnul lucra împreună cu ei, autentificând lucrarea lor prin semne, vindecări şi minuni (Evrei 2.4; Marcu 16.17-20). Un creştin botezat cu Duhul Sfânt primeşte o credinţă mărită pentru vindecarea altora.

Există mai multe cauze ale bolilor: păcatul, un atac direct al diavolului, călcareau unor legi naturale, o pedeapsă a Domnului pentru un anumit păcat, sau un atac demonic (Deuteronom 28.15-28; Marcu 1.32-34).

Deşi sunt atâtea cauze ale bolilor, Dumnezeu a pregătit şi căi de vindecare.

Există două căi principale de vindecare:

  • canalul natural: regim, odihnă, medicamente, operaţii, tratament.
  • canalul supranatural: rugăciune cu credinţă, ungerea cu untdelemn, punerea mâinilor, Cina Domnului (Iacov 5.14-16; Marcu 11.22-24; Matei 17.21).

Chiar dacă Dumnezeu este pentru vindecare, omul poate împiedica primirea vindecării prin:

  • nemărturisirea păcatului (iacov 5.13-16);
  • neiertarea semenilor;
  • frică, pentru că ea aduce îndoială dăunătoare (1Ioan 4.18);
  • nerespectarea legilor  naturale;
  • lipsa e credinţă a bolnavilor.

Darurile de vindecare pot folosi pentru declanşarea tămăduirii mai multe soluţii:

  • punerea măinilor (Marcu 6.5; 16.17-18);
  • pronunţarea cu autoritate a unor cuvinte (Matei 2.8-13);
  • uneori, prezenţa slujitorului lui Dumnezeu, umbra sau atingerea de cel bolnav (Fapte 5.15; 19.2);
  • împlinirea unei porunci date (2Împăraţi 5.10);
  • atingerea unor lucruri sau obiecte (Ioan 9.6);
  • privirea într-un anumit punct (Fapte 3.4);
  • ungerea cu untdelemn (Iacov 5.19).

Vindecarea se poate realiza uneori şi prin rugăciune personală, precum şi apropierea cu credinţă de Cina Domnului.

Existenţa darurilor de tămăduire nu exclude şi nu combate ştiinţa medicală.

Prin exercitarea darurilor de vindecare unii sunt eliberaţi de sub tirania diavolului (Fapte 10.38). Vindecarea demonstrează vizibil puterea Domnului Isus de a ierta păcatele (Matei 9.2-7). Prin vindecare se urmăreşte: întărirea propovăduirii Evangheliei, atragerea sufletelor să se întoarcă la Dumnezeu, glorificarea Numelui lui Dumnezeu, întărirea credinţei şi curajul celor credincioşi (Marcu 2.12; Luca 13.17; Ioan 6.2; Fapte 4.29-30, 8.6-7, 9.32-35 şi 10.38).

Dumnezeu nu promite că toţi bolnavii vor fi vindecaţi. Uneori credincioşii trebuie să urmeze tratamente pentru a primi vindecarea (1timotei 5.23).

În exercitarea darurilor vindecărilor este necesară creidinţa bolnavului şi a vindecătorului. Acolo unde nu este credinţă, Domnul Isus nu poate vindeca (Marcu 6.5).

„Ei au plecat şi au propovăduit pretutindeni. Domnul lucra împreună cu ei şi întărea Cuvântul, prin semnele care-i însoţeau”. (Marcu 16.20)

Darurile Duhului Sfânt (17)

continuare de aici, aici şi aici.

Aşa cum v-am obişnuit în ultimul timp am vorbit despre lucrarea Duhului Sfânt în general şi într-un mod personal despre darurile Duhului Sfânt, daruri pe care le-am împărţit în trei mari categori şi anume: daruri de echipare, daruri motivaţionale şi daruri de manifestare. În cadrul acestei ultime categori am vorbit până acum despre darurile de descoperire (darul vorbirii despre înţelepciune, darul vorbirii despre cunoştinţă, darul deosebirii duhurilor).

Tot aici în această categorie a darurilor de manifestare voi încerca să abordez puţin darurile de putere care cuprind: datul credinţei, darul vindecărilor şi darul minunilor.

Darul credinţei

Biblia vorbeşte despre credinţă din genesa pănă în Apocalipsa. În general credinţa poate fi privită din trei puncte de vedere: credinţă naturală, credinţa divină şi credinţa drăcească.

„Credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd”. Evrei 11.1

Credinţa supranaturală poate fi văzută în mai multe feliri:

  • credinţa mîntuitoare – este un dar de la Dumnezeu, se primeşte prin Evanghelie şi doar prin ea putem fi plăcuţi lui Dumnezeu (Efeseni 2.8-9; Romani 10.17; Evrei 11.6);
  • credinţa ca roadă a Duhului (Galateni 5.22), aceasta este un rezultat al mântuirii noastre, ea creşte pă măsură ce avem o părtăşie tot mai intensă cu Domnul Isus, prin Cuvânt, prin rugăciune şi părtăşie cu Duhul Sfânt (Ioan 15.5);
  • darul credinţei –  este credinţa care aşează în noi putere miraculoasă pentru care aproape că nu există imposibilităţi. Acest dar îl învredniceşte pe credincios să îndeplinească o anumită sarcină de slujire. Pentru cel care are darul slujirii nu există o ţintă imposibilă de atins. Manifestarea darului credinţei este adeseori necesară pentru a reconstrui biserici dărâmate, dau pentru a restaura biserici împărţite.

Darul credinţei s-a manifestat în viaţa multor credincioşi:

  • Avraam, prin credinţă, primeşte la bătrâneţe pe fiul său Isac (Genesa 17.19);
  • Ilie prin credinţă a fost păstrat de Dumnezeu pentru confruntarea cu proorocii lui Baal (1Împăraţi 17.13-16);
  • prin credinţă a fost protejat Daniel în groapa cu lei, şi cei trei tineri în cuptorul cu foc (Daniel 3.1-2; 6.1-21);
  • prin creinţă a fost transportat ilie dintr-un loc în altul (1Împăraţi 18-11-12);
  • prin credinţă a umblat Isus pe apă (Matei 14.24-27);
  • prin credinţă a fost izbăvit Petru din închisoare (Fapte 12);
  • darul credinţei a fost arătat prin transpoprtarea miraculoasă a lui Filip (Fapte 8.39-40);
  • prin credinţă a fost izbăvit Pavel de viperă (Fapte 28.6); ş.a.

Există mult mai multe exemple de manifestare a darului credinţei pe paginile Bibliei. Prin manifestarea darului credinţei noi suntem izbăviţi de cursele celor răi, de frică şi teamă, de moarte cauzată de molimi, de nenorociri, de accidente, de duhuri rele…

Avem nevoie de darul credinţei şi pentru a exercita disciplina în biserică. Satana caută să lovească în puritatea morală a bisericii, în învăţătura curată şi deplină, în unitatea frăţească. Păstorii au nevoie de o măsură îndoită de credinţă. Doar prin credinţă putem să ne împotrivim lui Satan şi acţiunilor lui (Efeseni 6.16-18; 1Petru 5.8);

Fie ca Dumnezeu să binecuvinteze biserica Sa cu acest dar, manifestându-se tot mai mult pentru protejarea şi izbăvirea credinciosului.

Darurile Duhului Sfânt (16)

continuarea de aici

Darul deosebirii duhurilor este manifestarea Duhului Sfânt, care ajută un membru al trupului să determine într-o destăinuire supranaturală sursa spirituală a mesajului unui profet sau a unui învăţător. Deosebirea duhurilor este abilitatea prin care se poate discerne sursa spirituală a unui mesaj.

Darul deosebirii duhurilor nu este:

  • o putere de discernământ pentru aprecierea unui caracter bun sau sfânt;
  • un talent omenesc şi abilitatea de a denasca falsităţii;
  • nu are nimic de a face cu spiritismul;
  • nu este o cunoaştere psiologică pentru a pătrunde în caracterul personalităţii cuiva.

Exemple de manifestare ale darului deosebirii duhurilor în viaţa Domnului Isus, unde acest dar s-a manifestat frecvent:

  • cu ajutorul Duhului Sfânt, Isus a cunoscut natura şi sursa gândurilor care i-au venit în timpul ispitirii în pustie (Matei 4.1-9);
  • El a ştiut când Petru a fost inspirat de Duhul Sfânt, şi când a fost inspirat de Satana (Matei 16.13-23);
  • El a ştiut când Iacov şi Ioan au fost inflşuenţaţi de un duh străin (Luca 9.51-55);
  • El ştia de opoziţia ce-i stătea în cale că era activitatea unui demon (Marcu 1.23-27).

Domnul Isus a avertizat pe ucenici de opera de înşelăciune a spiritelor rele care vor lucra în Numele Lui (Matei 7.15; Marcu 13.22).

Darul deosebirii duhurilor este descoperirea supranaturală prin care:

  • Mica a descoperit duhul de amăgire ce era în proorocii lui Ahab (1Împăraţi 22.19-25);
  • Ieremia a descoperit înşelăciunea profetului mincinos – Hanania (Ieremia 28.1-7);
  • Petru a descoperit falsitatea lui Simion Magul (Fapte 8.21-23);
  • pavel cunoştea natura duhului care vorbea prin servitoarea din Filipi (Fapte 16.16-18);

Poţi depista lucrarea duhurilor înşelătoare prin cunoaşterea Sfintelor Scripturi şi prin darul deosebirii duhurilor. Este foarte important să ne înarmăm, cu cunoaşterea cuvântului pentru a deosebi lucrurile bune de cele rele. Credincioşii călăuziţi de Duhul Sfânt trebuie să dispună de un anumit grad de sensibilitate pentru a putea sesiza falsitatea unur spirite rele.

Un credincios botezat cu Duhul Sfânt nu poate fi posedat de un duh străin, dar poate fi ispitit pe cele două căi: ale gândirii şi ale sentimentelor.

În aceste vremuri din urmă când activitatea demonică se va intensifica foarte mult, credincioşii sunt chemaţi să se împotrivească lucrării demonice şi să lase pe Duhul Sfânt să manifeste darul deosebirii prin ei în fiecare ocazie, când se confruntă cu învăţături extrabiblice.

Darurile Duhului Sfânt (15)

continuare de aici

Astăzi vom încerca să abordăm puţin Darul vorbirii despre cunoştinţă. Acest dar este o manifestare a Duhului Sfânt prin care Dumnezeu ne comunică anumite adevăruri pe care numai El le poate şti, ajutând astfel Biserica într-un moment de nevoie acută.

Darul cunoştinţei nu este o înmilţire de cunoştinţe intelectuale pe cale naturală, acest dar nu este bazat pe o cunoaştere a lui Dumnezeu pe o perioadă lungă de experienţă creştină, el poate fi definit ca fiind, gândul lui Hristos manifestat prin gândul credinciosului,la vremuri de nevoie. Prin acest dar noi suntem protejaţi, putem să ne rugăm mai eficienţi, şi putem să-i ajutăm pe alţii cu un sfat înţelept dat prin Duhul Sfânt în probleme ce privesc viitorul.

Se pot distinge patru feluri de cunoştinţă:

  • cunoştinţa naturală umană – este într-o continuă creştere. Cartea lui Daiel spune că în vremurile din urmă „mulţi vor citi, şi cunoştinţa va creşte” (Daniel 12.4). Această cunoştinţă este importantă, dar pe unii îi face mândri, şi astfel, ei nu vor înţelege cunoştinţa lui Dumnezeu. „Omul firesc nu poate înţelege lucrurile Duhului, pentru că trebuiesc judecate duhovniceşte” (1Corinteni 2.14);
  • cunoştinţa supranaturală a lumii căzute – este o încercare aminţii naturale de a căpăta informaţii pe căi supranaturale, în locul celor prin Duhul Sfânt. De exemplu: ocultismul, parapsiologia;
  • cunoştinţa intelectuală – care vine cunoscându-L pe Dumnezeu personal prin Domnul Isus Hristos (Ioan 17.3; Filipeni 3.10; 1Petru 1.25);
  • darul „vorbirii despre cunoştinţă” – este un dar de la Dumnezeu, nu este un fenomen psihic sau o percepţie extrasenzorială (telepatia, clarviziunea). Aceste abilităţi sunt interzise de Cuvântul lui Dumnezeu (Deuteronom 18.9-12).

Exemple de manifestări ale darului cunoştinţei

Prin darul vorbirii despre cunoştinţă:

  • Samuel cunoaşte problema animalelor pierdute (1Samuel 9.14-20);
  • Natan cunoaşte păcatul lui David (2Samuel 12.7-13);
  • Elisei ştie păcatul lui Ghehazi (2Împăraţi 5.26);
  • daniel a cunoscut visul lui Nebucadenţar (Daniel 2.1-36);

În viaţa Domnului Isus acest dar s-a manifestat în mult ocazii:

  • El ştia ce este în om (Ioan 2.24-25);
  • Domnul cunoştea viaţa samaritencei fără ca ea să i-o fi istorisit (Ioan 4.18);
  • Domnul Isus a cunoscut discuţia dintre ucenici când îşi diputau întâietatea (Luca 9.46-47);
  • Domnul Isus a ştiut că Petru se va lepăda (Ioan 13.38);

În viaţa apostolilor darul cunoştinţei s-a manifestat frecvent:

  • Petru dă pe faţă fapta Ananiei şi Safirei (Fapte 5.3);
  • Anania află de starea lui Saul (Fapte 9.11-17);
  • Filip este încunoştinţat în legătură cu famenul etiopean (Fapte 8.26);
  • Ioan află starea celor şapte biserici din Asia (Apocalipsa 2.3).

Darul cunoştinţei lucrează în cooperare cu alte daruri, îdeosebi cu darul înţelepciunii, cu darul profetic şi cu darul deosebirii duhurilor. El aparţine slujbei de prooroc, şi de fapt caracterizează activitatea profetului. Biserica trebuie să primească cu bucurie manifestarea acestui dar atât de important.

Darurile Spirituale (14)

Vorbeam cu ceva timp în urmă despre Darurile Spirituale şi le împărţeam atunci în mai multe categori darururile de echipare (apostolul, proorocul sau profetul, evanghelistul, păstorul – învăţător), darururile motivaţionale (învăţării, ajutorării, încurajării, compasiunii, dărniciei, administrării, ospitalităţii), urmând a vorbim şi despre darurile de manifestare (de descoperire, de putere, de inspiraţie).

Astăzi aş vrea să abordez puţin subiectul despre darurile de manifestare şi să vorbim despre darul de descoperire care la răndul lui se înparte în trei categori:

  • darul vorbirii despre înţelepciune;
  • darul vorbirii despre cunoştinţă;
  • darul deosebirii duhurilor.

Darurile de manifestare sunt enumerate în 1 Corinteni 12, ele se mai numesc şi darurile Duhului Sfânt. Lista acestor manifestări este scrisă de Apostolul Pavel astfel:

„În ce priveşte darurile duhovniceşti, fraţilor, nu voiesc să fiţi în necunoştinţă. Sunt felurite daruri, dar este acelaşi Duh; Şi fiecăruia i se dă arătarea Duhului spre folosul altora. De pildă, unuia îi este dat, prin Duhul, să vorbească despre înţelepciune; altuia, să vorbească despre cunoştinţă, datorită aceluiaşi Duh; altuia credinţa, prin acelaşi Duh; altuia, darul tămăduirilor, prin acelaşi Duh; altuia, puterea să facă minuni; altuia, prorocia; altuia, deosebirea duhurilor; altuia, felurite limbi; şi altuia, tălmăcirea limbilor. Dar toate aceste lucruri le face unul şi acelaşi Duh, care dă fiecăruia în parte, cum voieşte.”

Aici avem o listă cu cele nouă manifestări ale Duhului, aceste manifestări ale prezenţei Duhului Sfânt, sunt străluciri divine care încurajează biserica şi intensifică proclamarea Evangheliei. Ele nu pot fi programate şi nici planificate pentru că sunt manifestări spontane ale Mângâietorului Divin.

În Hristos ni se dau toate darurile bune, gratis, „El, care n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toţi, cum nu ne va da fără plată, împreună cu El, toate lucrurile?” Romani 8.32

Înainte de a vedea în amănunt aceste daruri, aş dori să vedem câteva caracteristici ale darurilor de manifestare:

  • darurile de manifestare sunt temporare; odată ce manifestarea s-a terminat, darul nu mai este în posesia persoanei respective;
  • darurile de manifestare nu au nici o legătură cu abilităţile naturale;
  • legătura dintre aceste daruri şi poziţia unui credincios în trupul lui Hristos este realmente redusă. Orice persoană din trupul lui Hristos poate fi folosită de Duhul Sfânt pentru manifestarea oricăruia din aceste daruri;
  • în cazul acestor daruri, accentul se pune pe dar şi nu pe persoană; manifestarea nu trebuie să devină eticheta unei spiritualităţi superioare;

Darurile de descoperire

Darul vorbirii despre înţelepciune

Darul vorbirii despre înţelepciune este o pronunţare supranaturală a unui cuvânt specific dat într-un timp specific, ce manifestă înţelepciunealui Dumnezeu, într-o situaţie specifică.

Putem vorbi despre mai multe feluri de înţelepciune:

  • înţelepciunea naturală, este proprie fiinţei umane;
  • înţelepciunea lumească, este înţelepciunea naturală din care lipseşte teama de Dumnezeu şi frica de păcat (Romani 1.21-23; 1Corinteni 1.21);
  • înţelepciunea drăcească, este acea iscusinţă diabolică cu care Satana inspiră pe unii să facă răul (Iacov 3.14-15);
  • înţelepciunea spirituală, este înţelepciunea intelectuală adevărată care începe cu frica de Dumnezeu (Ps. 111.10).

Scriptura spune: „Dacă vreunuia dintre voi îi lipseşte înţelepciunea s-o ceară de la Dumnezeu.” (Iacov 1.5)

Această înţelepciune are următoarele caracteristici:

  • este de origine divină, este pură, este paşnică, îngăduitoare, pozitivă, nefăţarnică, fără părtinire, plină de îndurare şi de roade bune (Iacov 3.17);
  • ia aminte la tot ce poate învăţa (Proverbe 1.5);
  • învaţă din mustrarea altora şi nu se supără, primeşte sfaturile (Prov. 9.8-9);
  • are perspectiva viitorului şi îşi controlează vorbirea (Prov. 10.5,19);
  • se depărtează de rău (Prov. 19.16).

Această înţelepciune este necesară atât credincioşilor simpli, cât şi celor care deţin slujbe.

Darul înţelepciunii nu este nici un fel de înţelepciune mai sus amintită. Acest dar este supranatural, fiind dat în mod spontan pentru a face faţă unor situaţii, prin acest dar, Dumnezeu ne dă o lumină asupra deciziei ce trebuie să o luăm pentru a face o lucrare spirituală.

Exemple de manifestări ale acestui dar:

  • Moise – prin acest dar Dumnezeu I-a descoperit totul cu privire la Cortul Întâlnirii (Exod 25);
  • Beţaleel şi Oholia – au primit acest dar suparanatural pentru a inventa şi a construi diferite componente ale Cortului Întâlnirii (Exod 36.1);
  • Domnul Isus – acest dar s-a manifestat în următoarele situaţii: la vârsta de 12 ani (Luca 2.47), când a dat un răspuns cu privire la plata impozitelor (Matei 22.21), prin răspunsul dat fariseilor cu privire la puterea Sa (Matei 21.2);
  • Biserica primară: când au fost aleşi cei şapte diaconi (Fapte 6), când au luat hotărârile Consiliului de la Ierusalim (Fapte 15).

Acest dar se poate manifesta:

  • printr-o vorbire logică, divină, căreia nu-i poate sta nimeni în cale (Marcu 13.11; Fapte 6.9-10);
  • prin revelaţie în duhul lăuntric;
  • prin înştinţări verbale date de îngeri (Judecători 6.11-16);
  • prin viziuni, ca lui Daniel (Daniel 7.11);
  • prin vis, ca lui Iosif (Matei 2.13);
  • prin intermediul altor daruri sau în cooperare cu ele;
  • prin cuvinte primite din partea Domnului (Luca 21.14-15).

Prin darul vorbirii prin înţelepciune primim de la Dumnezeu, pe cale supranaturală, cunoaşterea voiei şi a planurilor Sale, înştiinţări solemne, sfaturi şi îndemnuri pline de lumină, pricepere extraordinară în vorbire pentru a ieşi din situaţii dificile (Matei 10.19).

Acest dar aparţine în special slujbei de prooroc, dar poate aparţine şi celorlalte slujbe.

Noi trebuie să ne corectăm gândirea, să părăsim obiceiurile vechi prin care l-am limitat pe Dumnezeu în vieţile noastre, şi să trăim cu speranţa, că înţelepciunea şi cunoştinţa lui Isus se vor evidenţia în vieţile noastre prin lucrarea Duhului Sfânt.

urmează Darul vorbirii despre cunoştinţă

 

Darurile Spirituale (13)

Darul dărniciei. Acest dar este abilitatea de a furniza cu bucurie şi în mod liber resurse materiale necesare bisericii. Toţi creştinii trebuie să facă această, dar sunt unii pentru care dărnicia este un dar deosebit. Aceasta este lucrarea încredinţată lor.

Darul dărniciei pune abilitatea umană şi abilitatea lui Dumnezeu într-o unitate. De multe ori abilitatea omului este limitată. Nu trebuie să uităm că abilitatea lui Dumnezeu este nelimitată.

Apostolul Pavel discută subiectul dărniciei în 2Corinteni capitolele 8 şi 9:

  • darul dărniciei poate fi dezvoltat urmând exemplul altora (2Corinteni 8.5);
  • darul dărniciei nu are o regulă pentru a funcţiona, Un credincios este motivat să ajute pe cei în nevoie cu bunurile lui materiale, datorită dragostei lui Dumnezeu (2Cor. 8.7);
  • darul dărniciei este important în viaţa creştină, noi trebuie să progresăm în domeniul dărniciei (2Corinteni 8.7);
  • darul dărniciei a fost cel mai bine ilustrat de Isus prin exemplul personal (2Corinteni 8.9);
  • darul dărniciei nu obligă pe nimeni cât să dea (2Corinteni 9.7);
  • noi suntem îmbogăţiţi prin ărnicia noastră (2Corinteni 9.8)

Un exemplu bun cu privire la dărnicie este văduva, care din puţinul ei a întâmpinat nevoia lui Ilie (1Împăraţi 17.8-16). Cei din Macedonia, din puţinul lor, au pus deoparte pentru Domnul şi astfel au dat naştere la un belşug de dărnicie din partea lor (2Corinteni 8.1-2).

Credincioşii nu trebuie să fie zgârciţi. Ei totdeauna trebuie să fie gata să dea din puţinul lor celor aflaţi în nevoie.

Prin acest dar sunt împlinite nevoile materiale, financiare ale membrilor trupului lui Hristos. Astăzi biserica are nevoie de mulţi credincioşi care să manifeste acest dar.

urmează „darul administrării”