Nădejdea noastră este El

Caci este un singur Dumnezeu si este un singur mijlocitor intre Dumnezeu si oameni: Omul Isus Hristos, care S-a dat pe Sine insusi ca pret de rascumparare pentru toti; faptul acesta trebuia adeverit la vremea cuvenita. 1 Tim. 2.5,6

Patru lumânări ardeau pe masă. Era aşa de linişte, în­cât se putea auzi ce „vorbesc”. Prima suspină: „Eu mă numesc pacea, dar oamenii nu mă vreau.” Lumina ei se stinse. Cea de a doua lumânare spuse: „Eu mă numesc credinţa, dar oamenii nu mai doresc să ştie nimic de­spre Dumnezeu.” O adiere de vânt o stinse. A treia spuse tristă: „Eu mă numesc dragostea, dar oamenii se gândesc doar la ei înşişi şi nu la alţii.” O ultimă licări­re şi se stinse şi ea.

Un copil veni în cameră, văzu lumânările stinse şi în­cepu să plângă. „Nu-ţi fie frică”, spuse cea de-a patra lumânare: „Eu mă numesc nădejdea, şi atât timp cât ard, putem aprinde din nou lumânările dragostea, cre­dinţa şi pacea.”

Nădejdea creştină se întemeiază pe o Persoană: Isus Hristos. De aceea este foarte adevărat: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.” Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu pen­tru această nădejde şi cale de a ne întoarce la El.

Indiferent care sunt apăsările tale din aceste zile, indiferent care sunt problemele cu care te confrunţi, chiar daca nu mai vezi nici o iesire vreau sa vezi lângă tine pe Domnul Isus care este NĂDEJDEA noastră, un sprijin care nu lipseşte nici odată în nevoi. Haideţi să ne sprijinim pe El.

Izvorul apei vieţii

„Pentru că viaţa a fost arătată, şi noi am văzut-o, şi mărturisim de­spre ea, şi vă vestim viaţa veşnică, viaţă care era la Tatăl, şi care ne-a fost arătată.” 1 Ioan 1.2

Prin venirea Domnului Isus a pornit spre noi un „fluviu” al dragostei, care aduce prospeţime vieţii tuturor celor care L-au primit ca Mântuitor. Faptul că de când a ve­nit – Mântuitorul şi până acum au existat şi există cre­dincioşi, este o dovadă despre existenţa acestui „flu­viu”. Vrăjmaşul sufletelor, a încercat în toate chipurile să oprească acest fluviu, dar nu a izbutit şi nici nu va reuşi vreodată. Încercaţi să opriţi un izvor de munte şi veţi vedea ca nu se poate; peste puţin timp, tot îşi va face loc să curgă mai departe.

Apostolul Ioan mărturisea că a avut parte de această viaţă veşnică, că a stat lângă Mântuitorul, că a trăit alături de El, că a mâncat împreună cu El. Cine stă lângă un râu se bucură de binefacerile lui. Lângă râuri cresc arbori; apa le dă vigoare şi îi ţine verzi. „El este ca un pom sădit lângă un izvor de apă, care îşi dă rodul la vremea lui. Şi ale cărui frunze nu se veştejesc…” (Psalmul 1.3). Iată o imagine care ne învaţă, dacă stăm prin credinţă lângă Domnul Isus, avem viaţa! Mântuitorul este Izvorul apei vieţii. Să bem din acest izvor de apă vie şi în veac nu ne va fi sete!

Nu o religie oarecare, un Mântuitor!

„În nimeni altul nu este mântuire: căci nu este sub cer niciun alt Nu­me dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi.” Faptele Apostolilor 4.12

Un creştin avea obiceiul şă vorbească despre Evan­ghelie ori de câte ori i se oferea prilejul. Într-o zi, când şi-a cumpărat pantofi, i-a oferit vânzătorului o broşură şi i-a spus câteva cuvinte despre Mântuitorul.

Vânzătorul a vrut să-i facă pe plac clientului, i-a mul­ţumit şi a răspuns: „Cred că toate religiile sunt bune, dacă sunt practicate cu sinceritate.” Creştinul i-a re­plicat: „Chiar aşa să fie? Să presupunem că dumnea­voastră m-aţi întreba: «Ce fel de pantofi doriţi? Ce cu­loare?» Eu v-aş răspunde: «O, asta nu contează, toţi sunt buni, dacă arată bine!» Nu aţi fi pe bună drep­tate uimit? Dumneavoastră ştiţi că am nevoie de o anumită măsură şi pentru un anumit scop, iar nu de o pereche oarecare. Pe de altă parte, credeţi că m-aş putea socoti mulţumit pentru nevoile sufletului meu şi pentru mântuirea mea veşnică cu o oarecare religie. Dar noi nu avem nevoie de o religie, ci de un Mântuitor, pentru că suntem păcătoşi. Când păcătosul va apărea în faţa lui Dumnezeu, nu va fi întrebat cărei religii a aparţinut, ci dacă a primit mântuirea, care i-a fost ofe­rită prin credinţa în Numele singurului Mântuitor.”

Tu trebuie să ai grijă de Oile Tale!

„Îngrijeşte bine de oile tale şi ia  seama la turmele tale.”  Proverbe 27.23   

M-am gândit că de foarte multe ori aşteptăm ca păstorii bisericilor să îngrijească de turma pe care Dumnezeu ne-a încredinţat-o nou, şi atunci când poate un miel din turma noastră se rătăceşte, sau poate l-a furat un lup, suntem mâhniţi şi supăraţi, dar de cele mai multe ori pe cine nu trebuie. Cred că în primul rând ar trebui să fim mâhniţi pe noi înşine şi apoi pe alţii.

O dată un păstor (cioban) era foarte supărat. Printre lacrimi a povestit cum nişte lupi au in­trat în turma lui şi i-au ucis 65 dintre cei mai buni miei. Cel care-l asculta, l-a întrebat cu compătimire: „Dar oi, câte ţi-a nimicit?”

Cu o privire surprinzătoare, bătrânul păstor i-a răspuns: „Niciuna! Nu ştii că un lup nu ia niciodată o oaie bătrână, dacă poate lua un miel?”

În zilele noastre, satan încearcă să intre în familii sub forma unui înger de lumină. Îşi ascunde corupţia nele­giuită şi murdăria sub o interminabilă varietate de de­ghizări în aparenţă nevinovate.  Numai vegherea stărui­toare, potrivită Scripturii, însoţită de rugăciunile  părin­ţilor, le va asigura acestora înţelepciunea necesară pen­tru a deosebi lucrurile preţioase de cele neînsemnate.  Ca şi în zilele lui Neemia, şi astăzi părinţii trebuie să acţi­oneze în credinţă pentru a rezidi zidurile dărâmate. Uşi­le, încuietorile şi barierele trebuie să-şi îndeplinească func­ţiile, astfel încât casa să fie în siguranţă de lupii răpitori. Părinţi! Copiii voştri sunt asemenea unor miei asupra că­rora se îndreaptă atacul vrăjmaşului. Vegheaţi ca nimic să nu poată fura pe copiii voştri! Ei au nevoie de case în siguranţă. Şi casele vor fi în siguranţă, când Mântuitorul este Domnul şi Stăpânul caselor voastre.

Un Testament pentru tine!

„În adevăr, acolo unde este un testament, trebuie neapărat să aibă loc moartea celui ce l-a făcut.”  Evrei 9.16   

Un om bogat din America a murit şi în ur­ma lui a rămas o mare avere, dar nu se ştia cui a lăsat-o. Într-o zi s-a găsit un portmoneu rupt şi plin de praf. Când au căutat în el, acolo au găsit testamentul bogă­taşului, prin care lăsa toată averea surorii sale. Aceas­ta nu avea altceva de făcut decât să creadă şi să pri­mească averea.

Domnul şi Mântuitorul nostru a murit, şi prin testa­ment ne-a lăsat nouă, păcătoşilor, bogăţiile harului Său. „Pentru că un testament nu capătă putere decât după moarte. N-are nicio putere câtă vreme trăieşte cel ce l-a făcut” (Evrei 9.17). Dar testamentul trebuie crezut.  Câtă vreme nu-l crezi, nu ai parte de aceste bogăţii.

 În bogăţiile cereşti găsim starea de har pe care ajung să o aibă cei credincioşi. Ea este o stare înaltă, de bu­curie în Duhul Sfânt, o atmosferă de libertate, căci sunt izbăviţi de robia patimilor şi de sub stăpânirea lui satan, uşuraţi de greutatea păcatelor, a frământărilor, a îngrijorărilor, căci au totul deplin în Hristos. Viaţa lor a fost înnoită, de acum înainte are un sens. Înviaţi fiind din starea veche, ei au fost aşezaţi într-o stare nouă, după voia lui Dumnezeu.

Ne bucurăm cu toţii de această stare?

Tu poţi să ierţi!

„Căci şi noi eram altă dată fără minte, neascultători, rătăciţi, robiţi de tot felul de pofte şi de plăceri, trăind în răutate şi în pizmă, vred­nici să fim urâţi şi urându-ne unii pe alţii. Dar, când s-a arătat bunătatea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru şi  dragostea Lui de oameni, El ne-a mântuit… pentru îndurarea Lui…”  TIT 3.3-5

Pe vremuri, în Pennsylvania trăia un bun predicator. El era stimat de locuitori, afară de unul care locuia lân­gă biserică. Acesta îl duşmănea de moarte pe predica­tor, producându-i necazuri peste necazuri. Într-o zi, s-a aflat că acel om nu era numai un duşman al bisericii, ci şi un trădător de ţară. Pe bază de dovezi, el a fost dus la Philadelphia, a fost judecat şi condamnat la moarte. Când a auzit această veste, predicatorul a plecat pe jos, distanţă de vreo 60 de mile, la generalul Washington şi a pledat pentru iertarea acelui om. După ce l-a as­cultat, generalul Washington i-a zis:

 – Îmi pare rău, dar nu pot satisface cererea pentru prietenul tău.

 – Prietenul meu? Nu, domnule general, el îmi este cel mai înverşunat duşman.

 – Cum, îţi este duşman şi pentru el ai venit 60 de mile pe jos? Atunci se schimbă situaţia; îi acord graţierea.

Generalul semnă actul de graţiere şi îl înmâna predicatorului. Acesta, fără să zăbovească, luă do­cumentul şi parcurse încă 15 mile pe jos până la locul unde trebuia să aibă loc execuţia.

Când predicatorul ajunse la locul de execuţie, spânzurătoarea era deja ridicată şi tocmai îl aduceau pe condamnat. Acesta, când îl văzu pe predicator, turbă de furie şi strigă că a venit să-l vadă în ştreang. Dar, fără să ia în seamă vorbele lui, predicatorul înmâna co­mandantului actul de graţiere. Acesta îl citi în faţa mulţimii adunate, îi desfăcu condamnatului cătuşele şi îl proclamă graţiat de vina lui. Din ziua aceea, toată duşmănia lui s-a topit devenind alt om.

Cele istorisite în aceste rânduri sunt o asemănare cu viaţa noastră. Şi noi am fost robiţi de răutate, am urât pe alţii şi am fost vrednici să fim urâţi. Dar s-a găsit un Mijlocitor în cele mai grele şi nefericite clipe ale vieţii noastre, atunci când sentinţa era de condamnare. Acest Mijlocitor a fost Mântuitorul. Prin moartea Sa la cruce a rezolvat problema graţierii noastre. El a suferit la cruce ca jertfă pentru păcatele oamenilor pierduţi, pentru ca „oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică”. Numai pe această cale hotărâtă de Dumnezeu, poate fi eliberat omul. Şi toţi care au pri­mit îndurarea Mântuitorului au devenit oameni a căror duşmănie faţă de alţii s-a topit.

Ghetsimani – teascul de untdelemn

Dacă ne uităm puţin la evenimentele care s-au petreut cu Mântuitorul, sau în jurul Lui în această săptămână vom constata de ce a fost numită Săptămâna Mare.

• Luni – Mântuitorul Isus a blestemat smochinul (Matei 21.18) şi a curăţat pentru a doua oară Templul.
• Marţi – Domnul Isus rosteşte ultimile pilde şi învăţături, tot marţi se întâlneşte cu grecii aduşi de Filip (Ioan 12.20).
• Miercuri – Mântuitorul se retrage pentu ultima dată la prietenii Lui din Betania, dar tot în această zi Iuda îşi finalizează târgul pe care îl face cu preoţii de seamă în vederea Mântuitorului.
• Joi – Serbarea Paştelor, instaurarea Sfintei Cine, spălara picioarelor, Mântuitorul îl descoperă pe vânzător în faţa tuturor, apoi retragerea în grădina Ghetsimani.
• Vineri – o zi specială pentru Domnul Isus pentru că urma să ducă la îndeplinire planul Lui Dumnezeu cu privire la mântuirea lumii. Domnul Isus este dus în faţa preoţilor şi a Sinedriului (Caiafa  şi Ana) apoi ajunge înaintea lui Pilat (Guvernatorul roman al provinciei), nici aici nu primeşte un verdict de condamnare şi este trimis înaintea lui Irod (Rege în Galileia), şi din nou la Pilat.

Acest Isus Cristos a fost un Om Mare, Unulcare a întemeiat o religie şi dacă a intemeiat o religie atunci hai să privim puţin şi la alţi întemeietori de religii:

• Buddha – moare în anul 483 î.d.H. într-o livadă înflorită în braţele celui mai iubit ucenic.
• Mahomed – moare la 63 de ani în braţele soţiei, când pregătea un nou atac armat.
• Confucius – moare la 73 de ani, fiind înmormântat cu onoruri de către adepţii săi.
• Moise – moare la o vârstă înaintată şi conform vechilor scriei ale evreilor a fost înmormântat de însuş Dumnezeu.
• Isus – moare la 33 de ani, tânăr, dar El este singurul care a spus: „Tatăl Mă iubeşte, pentru că Îmi dau viaţa, ca iarăş s-o iau. Nimeni nu Mi-o ia cu sila, ci o dau Eu de la Mine. Am putere s+o dau, şi am putere s+o iau iarăşi…” Ioan 10.17-18

Acesta este bărbatul care a atârnat pe cruce, dar nu înainte de a trece prin Ghetsimani.

Ce a însemnat Ghetsimani pentru Isus?

1. Un loc al mâhnirii (Matei 26.37)

• era mâhnit pentru păcatele mele (Isaia 53.6)
• era mâhnit pentru că noi eram rătăciţi (1Petru 2.25)

2. Un loc al suferinţei intense (Matei 26.38)

• din vina mea Ghetsimani a însemnat suferinţă intensă pentru Isus (Isaia 53.3-4)
• viaţa Domnului Isus a fost plină de suferinţă (1Corinteni 1.5)

3. Un loc al singurătăţii (Matei 26.38f)

• a fost profeţit că El va fi părăsit de toţi (Ps. 69.20)

Isus stă acum în grădina inimii tale, ce faci cu El? Îl laşi să rămână singur sau mergi să-L însoţeşti?

4. Un loc al întăririi (Luca 22.43)

• a fost întărit de Dumnezeu, cerul întreg era acolo cu el
• puterea lui Dumnezeu este acolo unde este Isus
• Apostolul Pavel spune în 2 Cor. 12.9  spune „Si El mi-a zis: „Harul Meu iti este de ajuns; caci puterea Mea in slabiciune este facuta desavarsita.”

5. Un loc al trădării (Matei 26.46)

• Împăratul David este trădat de fiul lui Absalom (Ps.41.9; 2 Sam. 15.17)
• Iov este înşelat de prietenii lui (Iov 19.19)
• Tu ce faci cu Isus!?

El este tot în grădină, singur, tu ce faci, mergi la El? Sau îl laşi să fie singur, să fie mâhnit, în suferinţă şi să fie trădat de tine?

Răspunsul este la tine dragul meu cititor! 

Cina cea de taină nu a avut loc în Joia Mare!?

Cina cea de taină, ultima masă pe care Isus Cristos a luat-o alături de cei 12 apostoli în seara din Joia Mare ar fi avut loc într-o zi de miercuri, afirmă un profesor britanic Colin Humphreys, în carte sa „The Mystery of the Last Supper” publicată de Universitatea Cambridge.

În această carte profesorul încearcă să explice toate contradicţiile care îi intrigă pe istorici de multe secole, el spune: „Iată problema: experţii în Biblie şi toţi creştinii cred că ultima cină a început după asfinţit, joi seara, iar crucificarea lui Isus a avut loc dimineaţa următoare, vineri, aproximativ în jurul orei 09.00. Procesele lui Isus au avut loc în zone diferite din Ierusalim. Experţii au parcurs astfel Ţara Sfântă cu un cronometru pentru a verifica dacă era posibil ca acele evenimente să se desfaşoare în intervalul joi seara – vineri dimineaţa. Cei mai mulţi dintre aceştia au ajuns la concluzia că era imposibil”, a explicat profesorul în cartea sa.

Apostolii Matei, Marcu şi Luca spun că Cina cea de taină a fost o masă de Paşte în timp ce apostolul Ioan afirmă că această masă a avut loc înainte de Paştele evreiesc. „Soluţia pe care am găsit-o este aceasta: ambele tabere au dreptate, însă ele se raportau la două calendare diferite”, a declarat Colin Humphreys. Analizând cele două calendare, profesorul britanic a ajuns la concluzia potrivit căreia Cina cea de taină a avut loc miercuri, cu o zi înainte de Joia  Mare. (Sursa. 9am.ro)

Isuse, sunt de-a dreptul copleşit
Şi inundat de valuri de lumină
Văzând că printr-un har nemărginit
Sunt, astăzi, invitatul Tău la Cină.
Mă las de invitaţie pătruns,
Dar rostul ei nu-l înţelege firea:
Prin ce mister adânc, de nepătruns,
Poţi sta la masă cu…dumnezeirea?
Însă Tu vrei în jurul Tău să ai
Pe toţi ai Tăi, gătiţi în haine sfinte,
Serbând aici, ca într-un colţ de rai,
O Cină de aducere-aminte.
O pâine frântă, ca şi trupu-Ţi frânt,
Ne reuneşte-n trup de adunare
În care strâns legaţi de Duhul Sfânt,
Îţi suntem Ţie, Doamne,mădulare.
Când rodul viţei curge în pahar
Ca semn al legământului salvării,
Vedem curgând pe cruce, la Calvar,
Din răni divine, sângele iertării.
M-ai invitat, Isus, la Masa Ta
Şi trebuie să vin cu mâini curate;
Eu m-am spălat, dar străduinţa mea
Să mă sfinţească pe deplin nu poate.
Doar Tu poţi, Doamne, să mă curăţeşti,
Ca pe-un copil luându-mă de mână,
Şi-apoi, spălat, să mă învredniceşti
Să stau şi eu cu oaspeţii la Cină.
Îţi mulţumesc că-s printre invitaţi,
Spălat, sfinţit, învrednicit de Tine,
Să stau la masa Ta cu mii de fraţi,
Cu care vom serba şi-n slăvi divine.    de Felix Marţian

Nu cred că are importanţă că a fost miercuri seara sau joi seara pentu că noi nu sărbătorim o zi, pentru noi toate zilele trebuie să aibe aceaşi valoare, pentru noi este important ce a făcut şi a spus Domnul Isus cu această ocazie „Vă spun că, de acum încolo nu voi mai bea din acest rod al viţei, până în ziua când îl voi bea cu voi nou în Împărăţia Tatalui Meu” (Matei 26.29) aceasta are valoare pentru faptul că El ne oferă oportunitatea să stăm cu El la masă în Împărăţia lui, şi toate acestea după o seară în care a serbat CINA cu ucenicii Lui.

Fie dragul meu care citeşti aceste rânduri să nu te opreşti la o zi ci să mergi mai departe şi să vezi însemnătatea acelei zile!

Sare şi lumină!

„Voi Sunteţi sarea pământului… Voi sunteţi lumina lumii” Matei 5:13-14

Criticii lui Hristos au rostit adevărul când au spus: „întărîtă norodul” (Luca 23:5). Criticii apostolilor au rostit adevărul când au spus că ei „au răscolit lumea” (Faptele Apostolilor 17:6). Domnul Isus şi ucenicii săi erau mai degrabă oameni ce doreau să rezolve lucrurile şi nu din cei ce nu vor să facă valuri. Ce fel de om eşti tu? Domnul Isus a spus: „Voi sunteţi sarea pământu­lui. Dar dacă sarea îşi pierde gustul, prin ce îşi va căpăta iarăşi puterea de a săra? Atunci nu mai este bună la nimic decât să fie lepădată afară, şi călcată în picioare de oameni. Voi sunteţi lumi­na lumii. O cetate aşezată pe un munte, nu poate să rămână ascunsă. Şi oamenii n-aprind lumi­na ca s-o pună sub obroc, ci o pun în sfeşnic, şi luminează tuturor celor din casă. Tot aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune, şi să slăvească pe Tatăl vostru…” (Matei 5:13-16). Scopul sării este de a da gust, nu de a sta în solniţă. Scopul luminii este acela de a lumina, nu de a fi numai un accesoriu. Faptul că eşti timid sau că nu ştii să vorbeşti sau că nu cunoşti Scriptura suficient de bine nu este o scuză acceptabilă. Eşti sin­gurul creştin pe care îl vor întâlnii unii vreodată, deci ai o mare răspundere. Jim Elliott, care a murit ca misionar şi martir, a spus: „Dumnezeu face din lucrătorii lui o flacără de foc. Sunt eu inflamabil? Doamne, scapă-mă de azbestul mort al „altor lucruri”. Umple-mă cu untdelemnul Duhului Tău care mă poate aprinde. Fă-mă combustibilul tău, flacăra lui Dumnezeu”. Astăzi rosteşte această rugăciune! 

Şi tu umbli după lucruri mari?

Şi tu umbli după lucruri mari? Nu umbla după ele!
Căci iată, voi aduce nenorocirea peste orice făptură, zice Domnul,
dar ţie îţi voi da ca pradă de război viaţa ta,
în toate locurile unde vei merge. (Ieremia 45:5)

Aceasta este o promisiune dată ţie pentru locurile dificile în care te-ai putea afla – o promisiune de siguranţă şi de viaţă chiar în mijlocul presiunilor uriaşe. Şi este o promisiune care se adaptează pentru a se conforma timpurilor când acestea continuă să devină tot mai grele, pe măsură ce ne apropiem de sfârşitul acestui veac şi de perioada necazului.

Ce înseamnă când se spune că tu vei avea „ca pradă de război viaţa ta“? Înseamnă că viaţa ta va fi smulsă din gura Vrăjmaşului, aşa cum David smulgea mielul din gura leului. Nu înseamnă că tu vei fi cruţat de focul bătăliei şi de confruntarea cu duşmanii tăi, ci înseamnă „Tu îmi întinzi masa în faţa potrivnicilor mei“ (Psalmul 23:5), un adăpost împotriva furtunii, o fortăreaţă în mijlocul vrăjmaşilor, şi o viaţă păstrată în faţa presiunii continue. Înseamnă mângâiere şi speranţă de la Dumnezeu, aşa cum a primit Pavel când el şi prietenii săi „[au] fost apăsaţi peste măsură de mult, mai presus de puterile [lor], aşa că nici nu mai [trăgeau] nădejde de viaţă“ (2 Corinteni 1:8). Şi înseamnă ajutorul divin al Domnului, aşa cum a fost când „ţepuşul în carne“ al lui Pavel (2 Corinteni 12:7) a rămas, dar puterea lui Hristos a venit să se odihnească peste el, şi el a învăţat că „harul [lui Dumnezeu] este de ajuns“ (2 Corinteni 12:9).

Fie ca Domnul să-ţi dea „ca pradă de război viaţa ta, în toate locurile unde vei merge“ şi să te ajute astăzi să fii biruitor în dificultăţile tale.

Deseori ne rugăm să fim scăpaţi de necazuri, şi chiar ne încredem în Dumnezeu că vom fi. Dar nu ne rugăm ca El să ne facă ceea ce trebuie să fim când suntem în mijlocul necazurilor. Nici nu ne rugăm să fim în stare să trăim în ele, oricât de mult ar dura, deplin conştienţi că suntem ţinuţi şi ocrotiţi de Domnul şi că de aceea putem să rămânem în ele fără să suferim vreun rău.

Mântuitorul a îndurat un test deosebit de greu în pustiu în prezenţa lui Satan timp de patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, când natura Lui umană era slăbită de nevoia de hrană şi odihnă. Cei trei tineri evrei au fost ţinuţi un timp în flăcările cuptorului încălzit „de şapte ori mai mult … de cum se cădea să-l încălzească“ (Daniel 3:19). Cu toate că erau forţaţi să îndure ultima metodă de tortură a tiranului, ei au rămas calmi şi liniştiţi în timp ce aşteptau să vină momentul salvării lor. Şi după ce a supravieţuit o noapte întreagă stând în mijlocul leilor, „Daniel a fost scos din groapă, şi nu s-a găsit nici o rană pe el, pentru că avusese încredere în Dumnezeul său“ (Daniel 6:23).

Ei au putut să îndure în prezenţa vrăjmaşilor lor pentru că locuiau în prezenţa Dumnezeului lor.