Darurile Duhului Sfânt (19)

continuare de aici

În categoria darurilor de putere am vorbit până acum despre darul credinţei şi darurile vindecărilor, iar astăzi aş vrea să privim puţin şi să vorbim despre darul minunilor.

Darul minunilor

Acest dar este manifestarea puterii supranaturale a lui Dumnezeu print-un credincio ca să autentifice propovăduirea Cuvântului. Potrivit cu Marcu 16.17, nu credincioşii însoţesc minunile, ci minunile sunt acelea care însoţesc Cuvântul Domnului.

Minunile făcute prin puterea Duhului Sfânt vor avea ca scop primordial confirmarea proclamării Evangheliei, şi nu reclama persoanei.

Prin darul minunilor înţelegem acel dar al puterii, prin care Dumnezeu suspendă, temporar sau ocoleşte anumite legi ale naturii, pentru săvărşirea unor lucrări şi fapte neobişnuite, numite miracole sau minuni.

Dumnezeu poate săvârşi minuni interioare în viaţa credincioşilor: naşterea din nou şi botezul cu Duhul Sfânt (Ioan 3; fapte 2).

Prin darul minunilor Dumnezeu a intervenit:

  • prin mâna lui Moise pentru eliberarea poporului israelit (Exod 7-11);
  • în judecata lui Core, Datan şi Abiram (Numeri 16.31-33);
  • prin gura măgăriţei pentru a corecta un profet lacom (Numeri 22);
  • înmulţind uleiul din vasul văduvei (2Împăraţi 4.2);
  • aducând foc din cer peste jertfa lui Ilie (1Împăraţi 18);
  • prin mâna lui Petru înviind pe Dorca (Fapte 9.36-43);
  • prin mâna lui Pavel înviind pe Eutih, protejându-l de efectele muşcăturii năpârcii (Fapte 20.7-12 şi 28.5-6);

În viaţa Domnului Isus distingem trei feluri de minuni:

1. Minuni asupra naturii

  • potolirea furtunii (Matei 8.23-27);
  • transformarea apei în vin (Ioan 2.7-11);
  • înmulţirea pâinilor (Ioan 6.9-11);
  • pescuirea minunată (Luca 5.5-9);
  • blestemarea smochinului (Matei 21.18-22);

2. Minuni asupra oamenilor

  • vindecările
  • nvierile din morţi

3. Minuni asupra Lui Însuş

  • schimbarea la faţă
  • învierea din morţi
  • înălţarea la cer

Prin mâna apostolilor Dumnzeu a făcut multe semne şi minuni. Ucenicii au lucrat în colaborare cu Duhul Sfânt, de aceea Dumnezeu „întărea mărturia lor cu semne, puteri şi felurite minuni, şi cu darurile Duhului Sfânt, împărţite după voia Sa” (Evrei 2.4).

 

Darurle Duhului Sfânt (18)

continuare de aici

Darurile vindecărilor

În 1Corinteni 12.28 „…pe cei ce au darul tămăduirilor…”, ambele cuvinte în original sunt la plural – darurile tămăduirilor. Aceste daruri sunt cele mai râvnite de către credincioşi, dar în acelaş timp este şi un dar mult abuzat.

Darurile vindecărilor sunt manifestări ale Duhului lui Dumnezeu prin care, Dumnezeu dă vindecare membrilor trupului lui Hristos. Fiecare vindecare este o nouă manifestare a darului  de vindecare. Darurile de vindecare sunt pentru vindecarea supranaturală a rănilor, handicapurilor şi bolilor fără ajutorul mijloacelor naturale sau abilităţilor umane.

Domnul Isus a manifestat într-un mod proeminent acest dar în lucrarea Sa pe pământ. Prima Sa înstrucţiune către ucenicii săi a fost: „Vindecaţi pe cei bolnavi” (Matei 10.8), ucenicii Domnului Isus pe unde au umblat au vestit Cuvântul, iar Domnul lucra împreună cu ei, autentificând lucrarea lor prin semne, vindecări şi minuni (Evrei 2.4; Marcu 16.17-20). Un creştin botezat cu Duhul Sfânt primeşte o credinţă mărită pentru vindecarea altora.

Există mai multe cauze ale bolilor: păcatul, un atac direct al diavolului, călcareau unor legi naturale, o pedeapsă a Domnului pentru un anumit păcat, sau un atac demonic (Deuteronom 28.15-28; Marcu 1.32-34).

Deşi sunt atâtea cauze ale bolilor, Dumnezeu a pregătit şi căi de vindecare.

Există două căi principale de vindecare:

  • canalul natural: regim, odihnă, medicamente, operaţii, tratament.
  • canalul supranatural: rugăciune cu credinţă, ungerea cu untdelemn, punerea mâinilor, Cina Domnului (Iacov 5.14-16; Marcu 11.22-24; Matei 17.21).

Chiar dacă Dumnezeu este pentru vindecare, omul poate împiedica primirea vindecării prin:

  • nemărturisirea păcatului (iacov 5.13-16);
  • neiertarea semenilor;
  • frică, pentru că ea aduce îndoială dăunătoare (1Ioan 4.18);
  • nerespectarea legilor  naturale;
  • lipsa e credinţă a bolnavilor.

Darurile de vindecare pot folosi pentru declanşarea tămăduirii mai multe soluţii:

  • punerea măinilor (Marcu 6.5; 16.17-18);
  • pronunţarea cu autoritate a unor cuvinte (Matei 2.8-13);
  • uneori, prezenţa slujitorului lui Dumnezeu, umbra sau atingerea de cel bolnav (Fapte 5.15; 19.2);
  • împlinirea unei porunci date (2Împăraţi 5.10);
  • atingerea unor lucruri sau obiecte (Ioan 9.6);
  • privirea într-un anumit punct (Fapte 3.4);
  • ungerea cu untdelemn (Iacov 5.19).

Vindecarea se poate realiza uneori şi prin rugăciune personală, precum şi apropierea cu credinţă de Cina Domnului.

Existenţa darurilor de tămăduire nu exclude şi nu combate ştiinţa medicală.

Prin exercitarea darurilor de vindecare unii sunt eliberaţi de sub tirania diavolului (Fapte 10.38). Vindecarea demonstrează vizibil puterea Domnului Isus de a ierta păcatele (Matei 9.2-7). Prin vindecare se urmăreşte: întărirea propovăduirii Evangheliei, atragerea sufletelor să se întoarcă la Dumnezeu, glorificarea Numelui lui Dumnezeu, întărirea credinţei şi curajul celor credincioşi (Marcu 2.12; Luca 13.17; Ioan 6.2; Fapte 4.29-30, 8.6-7, 9.32-35 şi 10.38).

Dumnezeu nu promite că toţi bolnavii vor fi vindecaţi. Uneori credincioşii trebuie să urmeze tratamente pentru a primi vindecarea (1timotei 5.23).

În exercitarea darurilor vindecărilor este necesară creidinţa bolnavului şi a vindecătorului. Acolo unde nu este credinţă, Domnul Isus nu poate vindeca (Marcu 6.5).

„Ei au plecat şi au propovăduit pretutindeni. Domnul lucra împreună cu ei şi întărea Cuvântul, prin semnele care-i însoţeau”. (Marcu 16.20)

Darurile Duhului Sfânt (16)

continuarea de aici

Darul deosebirii duhurilor este manifestarea Duhului Sfânt, care ajută un membru al trupului să determine într-o destăinuire supranaturală sursa spirituală a mesajului unui profet sau a unui învăţător. Deosebirea duhurilor este abilitatea prin care se poate discerne sursa spirituală a unui mesaj.

Darul deosebirii duhurilor nu este:

  • o putere de discernământ pentru aprecierea unui caracter bun sau sfânt;
  • un talent omenesc şi abilitatea de a denasca falsităţii;
  • nu are nimic de a face cu spiritismul;
  • nu este o cunoaştere psiologică pentru a pătrunde în caracterul personalităţii cuiva.

Exemple de manifestare ale darului deosebirii duhurilor în viaţa Domnului Isus, unde acest dar s-a manifestat frecvent:

  • cu ajutorul Duhului Sfânt, Isus a cunoscut natura şi sursa gândurilor care i-au venit în timpul ispitirii în pustie (Matei 4.1-9);
  • El a ştiut când Petru a fost inspirat de Duhul Sfânt, şi când a fost inspirat de Satana (Matei 16.13-23);
  • El a ştiut când Iacov şi Ioan au fost inflşuenţaţi de un duh străin (Luca 9.51-55);
  • El ştia de opoziţia ce-i stătea în cale că era activitatea unui demon (Marcu 1.23-27).

Domnul Isus a avertizat pe ucenici de opera de înşelăciune a spiritelor rele care vor lucra în Numele Lui (Matei 7.15; Marcu 13.22).

Darul deosebirii duhurilor este descoperirea supranaturală prin care:

  • Mica a descoperit duhul de amăgire ce era în proorocii lui Ahab (1Împăraţi 22.19-25);
  • Ieremia a descoperit înşelăciunea profetului mincinos – Hanania (Ieremia 28.1-7);
  • Petru a descoperit falsitatea lui Simion Magul (Fapte 8.21-23);
  • pavel cunoştea natura duhului care vorbea prin servitoarea din Filipi (Fapte 16.16-18);

Poţi depista lucrarea duhurilor înşelătoare prin cunoaşterea Sfintelor Scripturi şi prin darul deosebirii duhurilor. Este foarte important să ne înarmăm, cu cunoaşterea cuvântului pentru a deosebi lucrurile bune de cele rele. Credincioşii călăuziţi de Duhul Sfânt trebuie să dispună de un anumit grad de sensibilitate pentru a putea sesiza falsitatea unur spirite rele.

Un credincios botezat cu Duhul Sfânt nu poate fi posedat de un duh străin, dar poate fi ispitit pe cele două căi: ale gândirii şi ale sentimentelor.

În aceste vremuri din urmă când activitatea demonică se va intensifica foarte mult, credincioşii sunt chemaţi să se împotrivească lucrării demonice şi să lase pe Duhul Sfânt să manifeste darul deosebirii prin ei în fiecare ocazie, când se confruntă cu învăţături extrabiblice.

Darurile Spirituale (12)

Darul Compasiunii sau Benevolenţa. Acest dar este menţionat de apostolul Pavel în Romani 12.8 El scrie „Cine face milostenie, s-o facă cu bucurie”. Darul benevolenţei sau darul milei, este abilitatea de a manifesta o dragoste practică, plină de bucurie şi de compasiune, faţă de cei în suferinţă din trupul lui Hristos.

Benevolenţa constă în a nutri o compasiune şi o compătimire autentică pentru oameni, creştini şi necreştini, care suferă având probleme de stres fizic, mintal sau emoţional, şi să transforme acea compasiune în fapte făcute cu bucurie, reflectate în dragostea lui Hristos care alină suferinţa.

Mila înseamnă compasiune sau a simţi cu alţii. Darul milostivirii este darul prin care noi arătăm în mod practic compasiunea şi simpatia faţă de persoanele care sunt în nevoie.

Privind în Biblie la pasajele în care e descris felul cum opera darul compasiunii vom înţelege mult mai clar ce înseamnă să araţi milă pentru cineva.

Domnul Isus Hristos a arătat mila în lucrarea Lui. Privind la El vom învăţa cum să arătăm milă faţă de semenii noştrii.

Succesul lui Isus s-a datorat faptului că El a căutat să împlinească nevoile oamenilor. El şi-a arătat milă pentru norodul înfometat, pentru oamenii bolnavi care nu aveau o învăţătură spirituală corectă (Matei 9.36, 14.14, 20.34; Marcu 1.41, 8.2; Luca 7.13). În fiecare caz amintit în aceste texte, Isus a întâmpinat nevoia oamenilor, nu arătând numai milă şi compasiune, ci făcând ceva pentru ei. E bine să arătăm milă, dar să nu uităm să acţionăm concret în a împlini nevoile oamenilor.

Dacă ne întâlnim cu o persoană care este bolnavă, nu este destul să-i spunem că ne înteresează situaţia lui, ci ar trebui să ne rugăm pentru vindecarea lui. Dacă întâlnim o persoană care trece prin situaţii dificile, grele, trebuie să arătăm compasiune, şi milă.

Iacov spune în epistola sa: „Religiunea curată şi neîntinată, înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, este să cercetăm pă orfani şi pe văduve în necazurile lor” (Iacov 1.27).

Funcţia acestui dar este de a arăta milă simţind cu alţii sau pentru alţii, şi simpatizând cu ei. Scopul darului milei este de a arăta milă faţă de cei în nevoi şi a găsi soluţii practice pentru împlinirea nevoilor.

urmează „darul dărniciei”

Darurile Spirituale (11)

Darul încurajării. Îndemnarea sau încurajarea este abilitatea supranaturală deosebită de a întări, de a da speranţă celorlalţi membri ai trupului lui Hristos.

Leslie Flaynn în „19 Gifts of the Spirit” descrie darul încurajării ca fiind abilitatea „de a întări pe cei slabi, de a da siguranţă celor şovăielnici, de a sprijini pe cei loviţi, de a-i susţine pe cei nehotărâţi, de a-i mângâia pe cei tulburaţi, de a-i încuraja pe cei ce schiopătează”.

Acest dar este menţionat în Romani 12.8 „Cine îmbărbăteză pe alţii să se ţină de îmbărbătare”.

Mulţi membri ai Bisericii pot avea darul de a încuraja pe alţii. Toţi oamenii trăiesc momente de descurajare şi slăbiciune. Biserica are nevoie de credincioşi puternici, plini de viaţă spirituală care să-i încurajeze pe cei slabi. Barnaba a fost numit fiul încurajării (Fapte 4.36).

Cel mai bun încurajator este Duhul Sfânt (Ioan 14.16, 17, 26), vom înţelege mai bine cum lucrează acest dar privind în continuare la felul cum el s-a manifestat în Biserica primară. Examinând Scriptura în pasajele unde găsim cuvântul „încurajare” sau un sinonim al acestui cuvânt, noi putem să încurajăm pe alţii prin următoarele acţiuni:

  • îndemnându-i pe credincioşi să fie cu o inimă hotărâtă alipiţi de Domnul (Fapte 11.23);
  • întărind sufletele credincioşilor în credinţă prin lucrarea de vestire a Cuvântului (Fapte 14.23);
  • creştinul trebuie îndemnat şi încurajat să sporească tot mai mult în a fi plăcut Domnului (1Tesaloniceni 4.1);
  • cel care încurajează, trebuie să mustre pe cei ce trăiesc în neorânduială, să îmbărbăteze pe cei desnădăjduiţi (1Tesaloniceni 5.14-15);
  • încurajatorul trebuie să-i îndemne pe oameni să muncească pentru câştigarea hranei fizice (2Tesaloniceni 3.12);
  • credincioşii trebuie încurajaţi să facă rugăciuni pentru toţi oamenii (1Timotei 2.1);
  • încurajatorul trebuie să-i îndemne pe credincoşi să fie cumpătaţi şi să păstreze credinţa sfântă (Tit 2.6; Iuda 3).

Toate aceste pasaje ne ajută să înţelegem mai bine cât de complexă poate fi lucrarea de încurajare. Orice credincios poate să încurajeze pe alţii în domeniile amintite. Apostolii, evangheliştii, profeţii, păstorii-învăţători sunt chemaţi să încurajeze.

Darul de încurajare trebuie să fie dezvoltat de fiecare membru al trupului lui Hristos. Duhul lui Dumnezeu prin credincioşi, doreşte să încurajeze pe cei desnădăjduiţi, pe cei slăbiţi şi să-i înemne pe cei confuzi şi obosiţi.

Încurajarea serveşte pentru multe scopuri în trupul lui Hristos, am observat că fiecare credincios are nevoie să fie încurajat în anumite momente, încurajatorul cheamă credicioşii obosiţi şi epuizaţi să continue să umble cu Dumnezeu sau să servească scopul lui Dumnezeu. El poate face acţiuni prin care ceilalţi membrii ai trupului lui Hristos, sunt îmbărbătaţi şi îndemnaţi să trăiască o viaţă sfântă.

va urma „darul compasiunii sau benevolenţa”

Darurile Spirituale (10)

Darul ajutorării. Dumnezeu a rânduit în Biserică şi pe cei ce au darul ajutorărilor (1Corinteni 12.18). Persoana care are acest dar, de a-i sluji pe alţii, Îl ajută de fapt, pe Dumnezeu în lucrarea Lui şi îi încurajeaza şi-i întăreşt spiritual şi pe ceilalţi.

Un bun exemplu referitor la darul de slujire (ajutorare) se găseşte în Fapte 6. Diaconii au fost aleşi pentru a sluji într-un anumit domeniu. Cu alte cuvinte, ei ajutau apostolii. Prin activitatea ce o desfăşurau ei au ajutat în mod implicit şi Biserica (Fapte 6). În Romani 16.1 este amintită diaconiţa Fivi, ea avea acest dar, şi este lăudată de Pavel pentru ajutorul cu care a contribuit în lucrarea lui Dumnezeu. Noi toţi trebuie să-i ajutam pe cei slabi (Fapte 20.35; Romani 14).

Astăzi este o mare nevoie de oamenii în trupul lui Hristos, care să ajute lucrarea lui Dumnezeu. Există multe domenii în care credincioşii pot să pună în acţiune darul ajutorării. Cei care sunt înzestraţi cu acest dar vor fi foarte bucuroţi să se împlice în lucrarea bisericească.

Funcţia darului ajutorării este de a da credincioşilor abilitatea prin care vor fi gata să sprijinească lucrarea conducătorilor din Biserica lui Dumnezeu, cu serviciile lor.

Scopul darului este să ajute, să spijinească, să susţină lucrarea de extindere a Împărăţieie lui Dumnezeu.

va urma „darul încurajării”

Darurile Spirituale (9)

Aşa cum spuneam şi ieri că urmează să vedem împrună darurile motivaţionale sau darurile slujirii şi vom vorbi acum despre darul învăţării.

Darul de a învăţa este diferit de darul de echipare „păstor-învăţător”, cei care au darul de păstor învăţător, au desigur şi darul motivaţional al învăţării (predării).

Învăţătorul are abilitatea supranaturală de a explica în mod clar şi de a aplica eficace adevărul Cuvântului lui Dumnezeu, învăţătorul are abilitatea de a comunica informaţii relevante în aşa fel încât, alţii vor putea să înveţe.

Acest dar este foarte important fiind menţionat pe trei liste în Noul testament: Romani 12.17; 1Corinteni 28.29; Efeseni 4.11. orice membru poate să-şi dezvolte acest dar. Unii au talente naturale pentru a deveni învăţători. Dumnezeu le-a poruncit părinţilor să fie învăţători pentru copii lor (Deuteronom 6.6-9).

Când o persoana ce are abilităţi de profesor, învăţător, educator, este umplută cu Duhul Sfânt, este foarte posibil ca ea să descopere că talentul ei a devenit un dar al învăţării.

În Biblie exista câţiva oameni înzestraţi cu darul învăţării.

  • Pavel (Fapte 8.11);
  • Apolo (Fapte 18.24-28; 1Corinteni 3.4-9);
  • Aquila şi Priscila (Fapte 18.26);
  • Bătrânii şi prezbiterii bisericilor (1Timotei 3.2)

Un lucru important care trebuie menţionat cu privire la darul învăţării, este clar că acest dar nu a fost dat numai bărbaţilor. Şi femeile pot avea darul învăţării. În scrispoarea pe care Pavel o scrie lui tit găsim scris „femeile în vârstă trebuie să înveţe pe alţii ce este bine… să înveţe pe femeile tinere” (Tit 2.3,4).

Eu cred că nu este greşit ca o femeie, să înveţe, să instruiască, să predea. Darul de a învăţa poate fi folosit într-o multitudine de contexte, în seminarii, în şcoli biblice, în şcoli duminicale…).

Unul dintre cei mai buni învăţători este Domnul isus hristos. el a fost numit „Rabi”, care înseamnă învăţător. De la Domnul Isus  putem învăţa multe lucruri cu privire la învăţarea altora (Ioan 20.16).

Există două metode importante de predare sau de învăţare a altora:

  • Exemplul personal. Învăţarea prin exemplu personal arată altora cum să facă anumite lucruri, Domnul Isus a predicat această metodă în multe ocazii. Apostolul Pavel îi cere lui Timotei să fie „o pildă pentru credincioşi” în toate aspectele trăirii creştine (1Timotei 4.12-16).
  • Învăţarea prin împărţire de cunoştinţe. Şi această metodă a fost folosită de Domnul Isus în multe ocazii, în „Predica de pe munte” de la Matei 5, El îi învaţă pe ucenici după această metodă.

Biserica are nevoie de învăţători. Temelia vieţii creştine este Cuvântul lui Dumnezeu. O persoană care are darul de a-i învăţa pe alţii ca fi extem de interesată să studieze Cuvântul lui Dumnezeu, şi disciplinele necesare pentru studierea Scripturilor, pentru a putea transmite limpede adevărurile şi aplicaţiile Cuvântului, spre folosul celorlalţi.

Scopul învăţării este de a trezi sau produce credinţă în ascultători, şi de a-i motiva prin informaţiile date să trăiască o viaţă sfântă. Acest dar este dat pentru folosul altora, dar în acelaş timp apostolul Pavel spune „cel ce învaţă să se ţină de învăţătură” (Romani 12.8).

Învăţând pe alţii, învăţătorul va beneficia de binecuvântările aceste lucrări, Cuvântul lui Dumnezeu este „viu şi lucrător” şi va produce credinţă, viaţă sfântă în ascultător şi în vorbitor (Evrei 4.12).

va urma „darul ajutorării”

Darurile Spirituale (8)

Începând de astăzi vo vorbi despre darurile motivaţionale care sunt o a doua categorie de daruri spirituale. Aceste daruri  se mai numesc şi daruri de lucrare (slujie) în trupul lui Hristos. Pasajele care enumeră aceste daruri sunt: Romani12; 1 Corinteni 12.28.

Aceste daruri sunt funcţii interioare ale Duhului Sfânt prin care fiecare credincios este motivat în lucrarea lui. Motivaţia este imboldul care împinge pe o persoană la acţiune, sau determină o acţiune.

În orice situaţie s-ar afla un credincios, el va dori să facă o lucrare. Pentru a face eficient această lucrare el este echipat de Duhul Sfânt cu daruri. În trupul lui Hristos, toţi credincioşii trebuie să opereze sub directa călăuzire şi ungere a Duhului Sfânt.

Apostolul Pavel în Romani 12.3-8 scrie: „Prin harul care mi-a fost dat, eu spun fiecăruia dintre voi, să nu aibă despre sine o părere mai înaltă decât se cuvine; ci să aibă simţiri cumpătate despre sine, potrivit cu măsura de credinţă, pe care a împărţit-o Dumnezeu fiecăruia. Căci după cum într-un trup avem mai multe mădulare, şi mădularele n-au toate aceaşi slujbă, tot aşa, şi noi, cari suntem mulţi, alcătuim un singur trup în hristos; dar fiecare în parte, suntem mădulare unii altora. Deoarece avem felurite daruri, după harul care ne-a fost dat; cine are darul proorociei să-l întrebuinţeze după măsura credinţei lui. Cine învaţă pe alţii, să se ţină de învăţătură. Cine îmbărbătează pe alţii să se ţină de îmbărbătare. Cine dă, să dea cu inimă largă. Cine cârmuieşte, să cârmuiască cu râvnă. Cine face milostenie, s-o facă cu bucurie”.

Un alt pasaj, cel din 1Corinteni 12.28, Apostolul Paves spune: „Şi Dumnezeu a rânduit în Biserică întâi apostoli; al doilea prooroci; al treilea învăţători; apoi pe cei ce au darul minunilor; apoi pe cei ce au darul tămăduirilor, ajutorărilor, cârmuirilor, şi vorbirii în felurite limbi”.

Şi atunci să enumerăm darurile motivaţionale:

  • darul învăţării
  • darul ajutorării
  • darul încurajării
  • drul milei sau benevolenţa
  • darul dărniciei
  • darul cârmuirii sau administrării
  • darul ospitalităţii

Toate aceste daruri s-au manifestat de-a lungul istoriei Bisericii. Darurile motivaţionale sunt instrumentele Duhului Sfânt, ce au o strânsă legătură cu abilităţile, temperamentele şi toate calităţile noastre. Ele nu sunt date pentru scopuri personale, ci ele trebuie să opereze prin credincios în favoarea celorlalţi membri ai trupului.

Un credincios va manifesta un dar sau mai mult după măsura credinţei dată lui. Nu există două persoane care să aibe aceaşi combinaţie de druri spirituale. Pentru aceasta este esenţial ca fiecare persoană să-şi deosebească şi să-şi dezvolte darurile primite.

Darurile motivaţionale trebuie dezvoltate sub auspiciul drurilor de echipare. Cei ce echipează pe alţii (apostolii, profeţii, evangheliştii, păstorii-învăţători), trebuie să descopere, să dezvolte şi să desfăşoare darurile motivaţionale, care sunt deţinute de membrii trupului lui Hristos.

S-ar putea să existe mai multe daruri motivaţionale, dar eu mă voi rezuma doar la acestea şapte.

va urma. „darul învăţării”

Darurile Spirituale (7)

Astăzi vreau să vorbim despre urtima parte di darurile de echipare şi anume să vorbim despre păstorul şi învăţătorul Aş vrea să fac o precizare cu privire la darul acesta pentru că există două păreri: unii susţin ideea că există darul „păstor” şi darul „învăţător”. Şi atunci se pune întrebarea de ce „păstor-învăţător” şi nu „păstor” şi „învăţător”?

K. Wuest spune: cuvintele „păstor” şi „învăţător”, formează o construcţie gramaticală, care potrivit cu regula Granvill Sharp, indică faptul că aceste două cuvinte se referă la un singur individ. (Word Studies In The New Testament – Ephesians p.101).

W. Barclay face următorul comentariu: „se pare că această dublă se referă la un singur grup de oameni” (W. Barclay, Daily Study Bible, The Letters To The Galations and Ephesians p.174).

Din moment ce expresia „unii păstori şi învăţători”, articolul nu este repetat, putem vorbi despre o singură lucrare cu două nume. Orice păstor trebuie să fie un învăţător capabil în lucrarea de împărţire a Cuvântului lui Dumnezeu. În fiecare biserică darul de păstor – învăţător este cel care predomină. Statutul de păstor al unei biserici locale nu reprezintă o funcţie oficială în biserica Noului Testament.

Păstori – învăţători în Noul Testament

  • Domnul Isus – „Eu sunt Păstorul cel bun. Păstorul cel bun îşi dă viaţa pentru oi” (Ioan 10.11);
  • Apostolii – au făcut lucrarea de învăţare (Matei 28.20);
  • Barnaba, Simion, Luciu, Manaen şi Saul – sunt incluşi în lista de prooroci şi învăţători în biserica din Antiohia (Fapte 13.1);
  • Apolo – el avea „darul vorbirii şi era tare în Scripturii” (Fapte 18.24);
  • Timotei – Pavel l-a folosit în această calitate lăsându-l să ajute bisericile noi, frământate de probleme (1Tes. 3.2; 1Tim. 1.3; 1Cor. 4.17). O misiune specială a lui Timotei era să nu-i lase pe alţii să înveţe bisericile o altă doctrină, el a mai fost însărcinat de Pavel să ordineze lucrători (prezbiteri) în adunările locale (2tim. 2.2);
  • Tit – un colaborator a lui Pavel (2Cor. 8.23), în Creta el a trebuit ssă facă o lucrare de păstorire – învăţare şi să aşeze „prezbiteri în fiecare cetate” (Tit 1.5; 2.1,15).

Lucrarea unui păstor – învăţător

Darul de păstor – învăţător, este cel mai răspăndit dintre toate darurile lucrării de echipare. Fiecare biserică are nevoie de un păstor – învăţător. Păstorul – Învăţător, are abilitatea deosebită de a-şi asuma responsabilitatea hrănirii, sănătăţii, protejării ţi creşterii congregaţiei bazat pe un termen lung. Putem să descriem lucrarea unui păstor – învăţător prin patru cuvinte: îngrijitor, pionier, protector şi medic.

Păstorul – Învăţător trebuie să fie un îngrijitor, el trebuie să-i hrănească pe oameni cu Păine şi Apa Vieţii. Este foarte important, de asemenea să fie un pionier şi un lider pentru membrii bisericii, el trebuie să fie un model în viaţa de rugăciune şi în celelalte domenii. Ca protector, el trebuie să-şi apere turma de duşmani şi de învăţăturile greşite. În final păstorul – învăţător trebuie să fie un vindecător al oilor. există două feluri de videcări în biserică: vindecarea individuală şi vindearea relaţiilor de părtăşie.

CONCLUZIE

Dumnezeu cheamă pe toţi membrii Bisericii Sale să activeze în lucrea de slujire. Domnul Isus Hristos a dat: „pe unii apostoli, pe alţii prooroci, pe alţii evanghelişti, pe alţii păstori şi învăţători, pentru desăvârşirea sfinţilor în vederea lurării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos” (Efeseni 4.11-12). Biserica are datoria să primească cu bucurie aceste druri ce i le oferă Domnul isus spre binele ei. Să respectăm deci şi să sprijinim lucrarea persoanelo care au primit aceste daruri.

va urma

Darurile Spirituale (6)

Astăzi vreau să vorbim despre un alt dar din categoria darurilor de echipare şi anume despre darul evanghelizării.

Cuvântul „evanghelist” îl întâlnim de trei ori în Noul Testament şi înseamnă literal „aducătorul de veşti bune”.

Deşi în Noul Testament, Cuvântul evanghelist nu este asociat cu multe persoane, au fost mulţi care au făcut lucrarea de evanghelizare. Apostolii, şi în special Pavel au dat dovadă de acest dar al evanghelizării.

Prin definiţie, evanghelistul este persoana înzestrată de Duhul Sfânt cu abilitatea unică de a prezenta Evanghelia într-un mod atât de cuceritor şi plin de putere, încât, oamenii răspund la solicitările Domnului isus, prin pocăinţă, convertire şi ucenicizare. Pe lângă abilitatea lui de a evangheliza, evanghelistul mai are şi abilitatea de a echipa Biserica pentru Evanghelizare. Biserica este înzestrată cu evanghelişti a căror responsabilitate primară este s-o îndrume în lucrarea de evanghelizare şi să-i echipeze pe sfinţi în a evangheliza.

Evanghelistul este persoana ce vesteşte Cuvântul lui Dumnezeu într-un mod cu totul special. Fiecare credincios este chemat şi însărcinat să vestească Evanghelia Domnului Isus necredincioşilor (Matei 28.19-20), dar persoana care are darul evanghelizării se caracterizează prin 4 trăsături distinctive:

  • este animat de dorinţa supremă de a-i vedea mântuiţi şi pe ceilalţi oameni;
  • cunoaşte şi practică Cuvântul lui Dumnezeu, trăind o viaţă de sfinţenie;
  • este capabil să prezinte Evanghelia pe înţelesul necredincioşilor;
  • darul lui îi aduce o mare bucurie, împărtăşindu-L pe Hristos cu ceilalţi, creştinul care are darul evanghelizării trăieşte o mare sfinţenie.

Vorbind despre darul evanghelizării, Billy Graham sublinează următoarele adevăruri:

  • Evanghelistul este mesagerul special al veştii cune că „Dumnezeu era în Hristos împăcând lumea cu Sine”;
  • un evanghelist bine cunoscut este totdeauna o ţintă specială pentru Satan. este bine pentru el să fie înconjurat e un cerc permanent de rugăciune din partea copiilor lui Dumnezeu;
  • evanghelizarea vorbeşte intelectului şi poate să producă emoţie sau nu, dar darul evanghelizării are rolul ei principal de a vorbi voinţei;
  • unii din cei care au darul evanghelizării au reuşit să-l folosească într-un mod mai puţin eficient pentru că s-au temut că vor fi acuzaţi delipsă de intelectualism, că sunt vânători de emoţii şi comercianţi de idei. Acestea sunt rafinamentele Diavolului prin care caută să blocheze folosirea darului evanghelizării de către cei care îl au;
  • darul evanghelizării nu este limitat doar evagheliştilor profesionişti, acest dar este dat multor laici, orice om este chemat să facă evanghelizare;
  • dacă evanghelistul vrea să aibă o lucrare eficientă spre slava lui Dumnezeu atunci mesajul trebuie să plece de pe fundalul unei vieţi umplute cu Duhul Fsânt alui Dumnezeu ţi cu roada Lui;

Toţi cei care propovăduiesc Evanghelia Domnului Isus fac lucrea de evanghelizare, dar nu toţi cei care fac această lucrare pot fi numiţi evanghelişti, Dumnezeu a dat numai „pe unii evanghelişti” (Efeseni 4.11).

Astăzi există o mare nevoie de evanghelişti capabili, care să desţelenească noi căi de dezvoltare a darului, astfel încât să poată pătrunde în vastele segmente ale societăţii, încă necâştigate pentru Hristos.