Până la urmă o să plec…

„Fiecare om trebuie să poarte la el două bucățele de hârtie și să se uite la ele în fiecare zi. Pe una să scrie: „Ești ca țărâna și cenușa”. Și pe cealaltă: „Pentru tine a fost creat universul.”  Proverb rabinic

De foarte, foarte mult timp, faptul că murim nu mai este o surpriză pentru nici un om. Oricât de educați sau needucați am fi, chiar și copiii știu într-un anume fel faptul că la un moment dat oricine poate pleca și să nu se mai întoarcă. Ne pare rău, ne doare inima, dar oricât de mult ne-am strădui, realizăm că nu putem face mare lucru în calea morții. În final, ne dăm seama că stăm înaintea unui Dumnezeu care atunci când adresează o chemare sufletului din noi  “oricine ar fi auzit-o o să vrea să I se supună și o să I se poată supune, indiferent de câte lumi sau ere i-ar fi despărțit.” Deși știm aceste lucruri, de multe ori trăim de parcă am încerca mereu să susținem idea lui Ernest Becker : “… teama de moarte, hăituiește animalul uman mai mult ca orice altceva” și această dorință de “a nega moartea este motivul care se ascunde în spatele muncii noastre obsesive, al dependenței noastre de acceptare din partea altora și al nevoii obsesive de siguranță;”

Ne înconjurăm cu tot felul de lucruri care să ne distragă atenția de la acest adevăr. „Viața este frumoasă. Cântăm cântece despre viață,… Ne cumpărăm „asigurarea de viață” și chiar scoatem câteva cuvinte din limbajul nostru (am înlocuit “cimitir” cu „parc memorial” ș.a.) . Dr. Sherwin B. Nuland spunea că noi murim  „prea repede sau poate mult prea încet, în mod prea trist, prea dureros, prea „la nimereală”, prea lipsit de deminitate, în mod prea înspăimântător, dar – și acum vestea cu adevărat proastă – în mod prea inveitabil.”

Natura tratează moartea ca pe un fenomen normal, temelia lanțului trofic, care este de o importanță crucială. Numai noi, oamenii, reacționăm la moarte prin șoc și o amplificare a situației, ca și cum nu ne-am putea obișnui cu această idee… Într-un mod care este specific speciei noastre, noi nu suntem pe deplin acasă aici. Ca un simptom al acestui fapt, noi tânjim dupa ceva mai mareț și mai durabil.”

„Esențială este întrebuințarea vieții, nu durata sa.” Lucius Annaeus Seneca

Așa cum am spus până acum, pe toți ne asteaptă același lucru la sfârșit: o altă Țară… Acasă.  Timpul, fiind cel mai bun aliat al nostru, dar și cel mai mare dușman, lucrul de care avem cel mai mare nevoie, dar și lucrul de care vrem cel mai mult să ne ascundem, va fi întotdeauna corect. Depinde de noi cum numărăm. Timpul trece, nu putem sa-l oprim dar putem să ne oprim din a-l irosi cu lucruri ce mai degrabă ne fac să pierdem viața decât să ne-o câștigăm.

Deși din primele zile ale vieții noastre de școlar învățăm acest lucru, atunci când vine vorba să ne numărăm zilele într-un mod eficient parcă pierdem orice cunoștință. Și, dacă ne oprim din alergarea noastră, putem observa că tânjim după mai bine, unii căzând în capcana că acest “mai bine” poate fi câștigat în această lume. “Ah, Fii ai lui Adam, cât de tare vă apărați de ceea ce v-ar putea face bine!” Astfel ne pierdem mintea încurcându-ne cu aceste moravuri ușoare. Sufletul cere ceva mai mult, neîmpăcându-se cu ideea că este nevoit să trăiască într-o lume reducționistă. Dezastrul începe atunci când lăsăm ca această foame să fie săturată de inteligenta noastră materie. De fiecare dată ne vom întoarce la aceelasi rezultat negativ. Omul lui Dumnezeu, Moise, se ruga într-una din zilele vieții sale „Învață-ne să ne numărăm bine zilele,…”, o rugăciune care ar trebui să ne urmărească pe fiecare dintre noi.

„Murim câte puțin în fiecare zi, trebuie să ne obișnuim cu asta.”  Emile Zola

Poate te miră faptul că am scris aceste rânduri pentru acest site, știu bine cărui vârstă mă adresez, dar nu vreau ca niciunul dintre noi să ajungem la vârsta la care să regretăm. Nu sunt nici naiv să cred că nu vom regreta unii dintre noi, dar de ce să nu ne străduim? De ce să nu încercăm mai mult în anul care vine să trăim mai conștienți de acest adevar: Toate zilele noastre pier de urgia Ta, vedem cum ni se duc anii ca un sunet.

Trăim în era vitezei și toate se întâmplă foarte rapid, toate pe care le putem  „grăbi”  noi. Tocmai și din acest punct de vedere ar trebui ca în aceste vremuri să fim și mai atenți cu fiecare clipă. Cu timpul nu-i de joacă! Investește cu inteligență și vei primi mai mult decât estimezi! Îți doresc un an nou fericit în care să trăiești cu gândul la veșnicie!

Ruben Precup – Flacăra Închinării

Mai este mult???

…mai este mult???
Câteodată timpul mă copleşeşte. Dragul meu Iisus, mă doare Timpul. Măsor secundele şi ele nu mai încap în minute şi minutele nu vor să mai aparţină orelor…aşa că, timpul este nesfârşit de sfâşietor pentru inima mea. De ce mă simt aşa? Tu, eşti Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul. De ce mă doare, scumpul meu Prieten? De ce ochii mei nu se mai desprind de linia orizontului, dorind să vadă măcar “himera” visului? Tristeţea îmbrăcată în haine negre îmi bântuie sufletul, făcându-mă să mă întreb mereu şi mereu…mai este mult???
Mi-e frică de ce îmi doresc, mă îndepărtez şi fug; dar cât de departe crezi că pot să ajung? Spaţiul este necuprins. Înainte, în urma, la stânga şi la dreapta mea, cât priveşti cu ochii, spaţiul este gol, este nesfârşit, ca şi timpul; rămân veşnice. Numai eu mă scurg…

Am impresia că am trăit aşa de mult.

Da, am trăit aşa de mult în sărăcie de bucurie, în foamete de surâs, în sete de viaţă! Privesc spaţiul şi timpul şi ştiu că nu e viaţa pe care Tu o vrei pentru mine! Pe Tine nu te-a putut ţine moartea- şi eu sunt ca Tine, nu aparţin acestei lumi.
Ochii mei rămân aţintiţi la linia orizontului…mai este mult???

În ochii-mi uscaţi, rotocoale de perle sărate încep să curgă. Mi-e dor de ceea ce pentru Tine există deja!- pentru mine e  o promisiune. Mi-e dor “de a lua Fiinţă”…mai este mult???
Spaţiul şi Timpul se încrucişează şi eu mă contopesc cu ele pe Crucea formată de acestea…sunt una cu Visul Tău! E doar o chestiune de spaţiu şi timp …mai este mult???
“ROMANI 9:28 – “Căci Domnul va împlini pe deplin şi repede pe pământ cuvântul Lui.”

flacara închinarii

Scrisoare deschisă…

Dragă suflete nemântuit, iţi scriu cu speranţa că vei citi şi ne vei ierta pe noi, toţi care se presupune că suntem mântuiţi, dar uităm că trebuie să şi demonstrăm acest lucru.

Cât contează ce iţi doreşti în adâncul sufletului, prin mintea ta plină de neînţelesuri ascunse, de idei care ar fi putut să fie puse în practică şi să ajute la ceva în lume? Dar, tu de unde să ştii adevărul? Noi, sufletele mântuite, trecem pe lângă tine şi ne gândim că poate vei veni la biserică şi vei afla scopul şi modul  în care poţi fi salvat, iar, dacă ne atragi atenţia, te pomenim în rugăciunile noastre, când ne amintim, dar, cum ispita e mare, în două cuvinte terminăm, pentru că avem nevoie de timp să cerem: o viaţa mai bună, maşină, soţ, soţie şi  toate celelalte pentru noi. Ne gândim că suntem tineri şi dacă nu cerem noi, nu o va face nimeni. Şi mai zicem că ne este milă de tine, suflet nemântuit.

Am fost creaţi din ţărână şi a fost pus un suflet în noi, dar cum să ştii că nu trupul trebuie lucrat să arate impecabil, ci sufletul? Prea puţin au contat pentru mine strigătele tale de neputinţă, te-am lăsat singur, când puteam face ceva pentru tine. Cine să-ţi spună, dacă noi, sufletele mântuite, suntem preocupate de cum să fim mai buni şi mai populari? Noi suntem: “100% pentru Hristos.”

Cu responsabilitate, mărturisesc că am putut să fac mai multe pentru voi şi nu am făcut, iar atunci când am încercat să fac ceva, simţindu-mă mustrat de cugetul meu, acţiunile mele au fost prea slabe  pentru a vă atrage atenţia asupra poziţiei mele. Am încercat să stau cât mai mult în pătratul meu, gândindu-mă că aşa e mai confortabil şi plăcut. Mesele bogate cu întâlniri de tineret, programele binecuvântate cu cântări şi mesaje, părtăşie fără număr – toate acestea m-au ajutat să uit de voi, nelăsându-vă să vă hrăniţi nici măcar cu firimiturile căzute de la mesele noastre, ale pocăiţilor.

Dragostea am folosit-o doar atunci când am simţit, uitând că ea este o alegere continuă, putând în acest fel să iubesc necondiţionat, fără să mă uit la înfăţişarea omului sau la statutul său social. M-am ferit să vă spun adevărul care vă poate face liberi, motivul pentru care aţi fost creaţi, sau sensul vieţii, care vă dă valoare şi identitate proprie, lăsându-mă dus de sentimente mediocre de comoditate.

În final, suflete nemântuite, vă rog să mă iertaţi. Iertaţi-mă pentru că m-am gândit la mine şi nu la voi, iertaţi-mă că, deşi mă rugam pentru voi, aveam ocazia să fac ceva şi nu am facut. Totodată, vă rog să iertaţi toate sufletele mântuite care nu şi-au dat seama de importanţa adevărului pe care îl deţin şi pe care nu îl folosesc îndeajuns.

Sursa. FlacăraÎnchinării.ro