Vindecare şi eliberare

M-am gândit să încep să vorbesc puţin despre vindecare, ca un act pe care Dumnezeu îl face şi astăzi la fel ca în trecut, dar înainte de a prezenta părerea mea şi a Sfintelor Scripturi am găsit aceste gânduri excelente ale păstorului Iosif Ţon.

Legătura dintre stările sufletești și boală este bine stabilită în lumea medicală. Există o mulțime de boli sau de cazuri de boală în care medicii nu pot detecta o cauză materială a bolii. Mulți medici întreabă atunci pe bolnav: Ai ceva pe suflet? Ai un necaz? Ai ceva ce te apasă?

Chiar și una dintre aceste întrebări, sau altele ca acestea, este deja o indicație că medicul îți spune: Caută cauza în suflet; rezolvă-ți situația acolo și vei ajunge la vindecare!

Care este atunci calea de urmat pentru a ajunge la vindecare? Voi arăta în continuare câteva elemente luate tot din învățătura Domnului Isus, deoarece, așa cum poate ați observat, caut să rămân în școala Lui și să clădesc totul pe învățătura Lui.

Primul element necesar pentru vindecare este credința. Marcu ne relatează că în vizita Domnului la Nazaret, consătenii Lui ”găseau o pricină de poticnire în El”, fiindcă știau că n-a făcut nici o școală, ci a crescut între ei ca ”tâmplarul, fiul Mariei.” Iată ce ne spune Marcu despre finalul acestei vizite: ”N-a putut să facă nici o minune acolo, ci doar și-a pus mâinile peste câțiva bolnavi și i-a vindecat. Și se mira de necredința lor” (Marcu 6:5-6).

Cu altă ocazie, un tată și-a adus copilul demonizat la ucenici și aceștia nu l-au putut elibera. Tocmai atunci a coborât Domnul Isus de pe muntele schimbării la față. El a certat demonul, care a ieșit afară din băiat și băiatul s-a vindecat ”chiar în ceasul acela”. Ucenicii L-au întrebat pe Domnul Isus de ce n-au putut ei scoate acel demon? Iată ce le-a răspuns Domnul Isus:
”Din pricina puținei voastre credințe”, le-a zis El. ”Adevărat vă spun că dacă ați avea credință cât un grăunte de muștar, ați zice muntelui acesta ”Mută-te de aici colo” și s-ar muta; nimic nu v-ar fi cu neputință. Dar acest fel de demon nu iese afară decât cu rugăciune și cu post” (Matei 17:20-21).

După ce au intrat triumfal în Ierusalim, Domnul Isus a uscat smochinul în care n-a găsit nici un fruct și ucenicii L-au întrebat: ”Cum s-a uscat smochinul acesta într-o clipă?” Iată răspunsul Lui: ”Adevărat vă spun că, dacă veți avea credință și nu vă veți îndoi, veți face nu numai ce s-a făcut smochinului acestuia, ci chiar dacă ați zice muntelui acestuia: ”Ridică-te de aici și aruncă-te în mare”, se va face. Tot ce veți cere cu credință, prin rugăciune, veți primi” (Matei 21:21-22).

Am văzut însă că la Nazaret nu a fost suficientă puterea Domnului Isus, ci a fost nevoie și de credința consătenilor Săi. Sau, poate mai exact, necredința lor bloca puterea lui Dumnezeu, care nu trece peste necredința oamenilor! Deci, dacă tu nu crezi în semne și minuni, fii liniștit, dragul meu, că nu le vei vedea: Dumnezeu îți respectă necredința! Au mai fost și alte cazuri în care Domnul Isus i-a întrebat pe cei bolnavi dacă vor să fie vindecați, deoarece El nu va trece peste voința lor. Dar mai ales, El voia să vadă dacă ei au credință în puterea Lui de a-i vindeca. Iată un asemenea caz:
”Când a plecat de acolo, s-au luat după Isus doi orbi, care strigau și ziceau: ”Ai milă de noi, Fiul lui David”. După ce a intrat în casă, orbii au venit la El. Și Isus le-a zis: ”Credeți că pot face lucrul acesta?” ”Da, Doamne”, I-au zis ei. Atunci S-a atins de ochii lor și a zis: ”Facă-vi-se după credința voastră!” Și li s-au deschis ochii…” (Matei 9:27-30).

Nu toți veneau la Domnul Isus cu o asemenea credință. Tatăl băiatului demonizat Îi spune Domnului Isus astfel:
”Dar dacă poți face ceva, fie-ți milă de noi și ajută-ne!” Domnul Isus l-a mustrat ușor și i-a zis: ”Tu zici: ”Dacă poți…” Toate lucrurile sunt cu putință celui ce crede”. Tatăl se zbătea între credință și necredință și dându-și seama că pentru vindecarea băiatului este nevoie și de credința lui, ”a strigat cu lacrimi: ”Cred, Doamne! Ajută necredinței mele!” Și Domnul Isus a mustrat duhul necurat, care a ieșit afară din băiat (Marcu 9: 22-25).

Domnul Isus ne arată cu altă ocazie că nu este necesară numai credința, ci este necesar să ne curățăm lăuntrul de dușmănie față de alte persoane, deoarece starea noastră sufletească nepotrivită blochează puterea lui Dumnezeu și Îl oprește să ne vindece: ”De aceea vă spun că, orice lucru veți cere, când vă rugați, să credeți că l-ați și primit și-l veți avea. Și, când stați în picioare și vă rugați, să iertați orice aveți împotriva cuiva, pentru ca și Tatăl vostru care este în ceruri, să vă ierte greșelile voastre. Dar dacă nu iertați, nici Tatăl vostru care este în ceruri nu vă va ierta greșelile voastre” (Marcu 11:24-26).

Acum, câteva lucruri despre credința de care ne vorbește Domnul Isus. Subiectul este vast și în spațiul restrâns pe care îl am aici voi da doar câteva idei și direcții de gândire și de practică.

Cu toții suntem înzestrați cu capacitatea de a crede: de copii mici, îi credem pe părinții noștri, apoi îi credem pe învățătorii și profesorii noștri și pe prietenii noștri. Ne putem înșela în credință și ne putem pierde credința în aceste persoane. Credința se bazează pe anumite date, de exemplu, ne convingem că o persoană este ”demnă de încredere” și de aceea credem ce ne spune. Dumnezeu ne-a dat suficiente date sau ”dovezi” despre Sine și așteaptă să credem în El. Fără credință nu poți stabili o relație cu cineva!

Credința are putere să realizeze anumite lucruri în noi și să realizeze anumite lucruri în afara noastră. Credința vindecătoare trebuie să aibă un obiect al credinței: Cred că Fiul lui Dumnezeu a murit încărcat cu păcatele și cu bolile mele; cred că așa cum din Trupul Lui țintuit pe cruce îmi vine iertarea de păcate, tot așa îmi vine și vindecarea de boală. Cred lucrul acesta fiindcă mi-l spune Cuvântul lui Dumnezeu,  deci Îl cred pe Dumnezeu. Dar Dumnezeu îmi cere să-mi mărturisesc păcatele ca să-mi fie iertate. Mărturisirea, sau pocăința, include și hotărârea de a o rupe cu păcatele, de a nu le mai face. Trebuie să mă încred în puterea Lui (1) ca să înlăture de la mine vina păcatelor; (2) Ca să îndepărteze de la mine bolile produse de păcate. Cred că sângele Domnului Isus mă spală și mă vindecă. Cred că Dumnezeu îmi va da puterea să nu mai practic aceste păcate ca să nu mi se întâmple mai rău.

În multe cazuri, credința celui bolnav este prea slabă și de aceea este nevoie de ajutor. Dumnezeu, ”prin Duhul Sfânt, a dat unuia să vorbească despre înțelepciune; altuia să vorbească despre cunoaștere, datorită aceluiași Duh; altuia credința prin același Duh; altuia darul vindecărilor prin același Duh; altuia puterea să facă minuni…” (1 Corinteni 12: 8-10). Între aceștia trebuie incluși și prezbiterii de care vorbește Iacov:
”Este vreunul printre voi bolnav? Să cheme pe prezbiterii  Bisericii; și să se roage  pentru el, după ce-l vor unge cu untdelemn în Numele Domnului. Rugăciunea făcut cu credință va mântui pe cel bolnav, și Domnul îl va face sănătos; și dacă a făcut păcate îi vor fi iertate. Mărturisiți-vă unii altora păcatele, și rugați-vă unii pentru alții, ca să fiți vindecați. Mare putere are rugăciunea fierbinte a celui neprihănit” (Iacov 5: 14-16).

Frații cu daruri speciale și prezbiterii sunt ajutoarele pe care ni le trimite Dumnezeu ca să ne întărească credința și apoi, credința lor și a noastră vor duce atât la iertare cât și la vindecare.

de. Iosif Ţon

La ce ne cheamă Domnul Isus

Primul lucru pe care îl face Domnul Isus când Își începe lucrarea de Învățător este să ne anunțe că a venit Împărăția lui Dumnezeu, adică Dumnezeu Se întoarce la noi și este gata să ne primească sub Domnia, Stăpânirea sau Autoritatea Lui.

Al doilea lucru pe care îl face Domnul Isus este să ne dea poruncile Lui, sau învățătura Lui, prin care ne descrie ce fel de oameni vrea Dumnezeu să fim noi dacă vrem să intrăm și să locuim în Împărăția Lui.

Al treilea lucru pe care îl face Domnul Isus este să ni-L descrie pe Dumnezeu Însuși. Aceasta o face tot prin învățăturile pe care ni le dă. Când ne spune ce fel de oameni trebuie să fim, El ne spune și ce fel de Dumnezeu este Cel ce vrea să ne primească la Sine!

Fiindcă scopul primordial al lui Dumnezeu este să-Și facă fii care seamănă cu El Însuși (”după chipul și asemănarea Noastră” – Geneza 1:26), este normal ca Domnul Isus să ne spună ce fel de persoană este El.

Apostolul Ioan își începe Evanghelia înfățișându-L pe Fiul lui Dumnezeu – Cuvântul  ca existând din eternitate cu Dumnezeu Tatăl și ca agent al Tatălui în creație, iar apoi venind, prin Întrupare, la noi oamenii.

 

La acest punct semnalez câteva detalii de foarte mare importanță din pasajul în care Ioan ne vorbește despre Întruparea Fiului lui Dumnezeu.

În Numeri 34:6, Dumnezeu S-a descris pe Sine ca fiind ”plin de bunătate generoasă și de adevăr”.  Fiindcă ”adevăr” este folosit în sensul că Își ține cuvântul dat, el este tradus prin ”credincioșie”.  De aici avem perechea de cuvinte repetată de peste o sută de ori în Vechiul Testament: ”bunătate și credincioșie.” Cei șaptezeci care au tradus Vechiul Testament în limba greacă cu aproximativ 200 de ani înainte de Cristos (Septuaginta), au ales să traducă cuvântul hesed prin cuvântul ”milă”, care nu este cea mai bună traducere. Evanghelistul Ioan ne arată cum crede el că ar fi trebuit tradus acest cuvânt. Dar, să ne uităm la tot textul lui Ioan din 1:14-18.

Ioan, vorbind despre Întruparea Fiului, care ”era cu Dumnezeu și era Dumnezeu” (v.1) , aseamănă intrarea Lui în omenire cu momentul când Dumnezeu a coborât cu slava Lui în ”Cortul întâlnirii” (Exod 40:34-35).

Ioan scrie în grecește și spune: ”Cuvântul Și-a înălțat Cortul între noi (Ioan 1:14, tradus: ”a locuit printre noi”)…și noi am privit slava Lui, întocmai ca slava lui Dumnezeu”. Ca să arate și mai clar că El este Dumnezeu venit la noi, Ioan adaugă că El a fost, ca și Dumnezeu, ”plin de hesed și de emet”. Ioan nu folosește Septuaginta (așa cum fac ceilalți trei evangheliști când citează din Vechiul Testament), ci își face propria lui traducere direct din ebraică. Problema lui era cum să traducă cuvântul hesed, deoarece în limba greacă erau mai multe cuvinte pentru ”bunătate”. Este extrem de semnificativ și de important că el consideră că cea mai bună traducere a lui hesed în greacă este prin cuvântul haris, care însemna ”bunătate darnică”, ”bunătate generoasă.” Astfel vedem că El traduce pe ”plin de hesed și emet” prin ”plin de har și adevăr”. Să reținem deci că după apostolul Ioan cea mai bună traducere a lui hesed este  haris. Așa dar, harul este cel mai bun cuvânt pentru bunătatea generoasă a lui Dumnezeu. Noi românii trebuie să aflăm că traducătorii Bibliei în românește au oscilat, neștiind cum să-l traducă pe haris în românește. În cele din urmă, l-au lăsat netradus și doar l-au românizat, făcându-l ”har.” Ioan ne spune că cea mai bună traducere este prin ”bunătate”.

Dar care este scopul numărul unu al Întrupării Fiului lui Dumnezeu? Ioan ne spune imediat: ”Nimeni nu L-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut” (Ioan 1:18). Ceva mai târziu aflăm, prin gura lui Ioan Botezătorul, că Fiul lui Dumnezeu este ”Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii” (v. 29), dar pe primul plan, Ioan pune funcția Fiului de a ni-L face cunoscut pe Dumnezeu, Tatăl Său. Ca să vedem cât de centrală și de esențială este această funcție a Fiului, ne uităm la sfârșitul carierei lui pe pământ și vedem că acolo, El raportează Tatălui Său că Și-a împlinit misiunea: ”Am făcut cunoscut Numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat Tu” (Ioan 17:6). Întotdeauna acolo unde citim ”Numele”, totul ne devine mai clar dacă îl înlocuim cu ”Persoana”. Domnul Isus ne-a făcut cunoscută Persoana lui Dumnezeu.

Cum ni L-a făcut cunoscut El pe Dumnezeu, sau cum L-a descris El pe Dumnezeu? Răspunsul evident este că tot ce urmează în Ioan de la capitolul doi până la capitolul 17 este în esență descrierea lui Dumnezeu. Dacă ne uităm cu atenție la aceste capitole, vedem că ele conțin o serie de discursuri ale Domnului Isus, în care El vorbește foarte mult despre Dumnezeu Tatăl, despre Fiul și despre Duhul Sfânt. Adică, Domnul Isus ni-L face cunoscut pe Dumnezeu ca fiind trei Persoane: un Tată, un Fiu și un Duh Sfânt.

Altceva foarte important. Domnul Isus nu ne spune cum arată aceste Persoane; nu ne descrie înfățișarea Lor. Ceea ce ne spune El este modul în care se relaționează între Ele aceste Persoane. Iată câteva elemente ale acestei relaționări:

Tatăl dă tot ce are Fiului Său și tot ce face El în lume face prin Fiul Său și prin Duhul Sfânt. Fiul Îl imită în toate pe Tatăl, Îl ascultă în toate pe Tatăl și face întocmai voia Tatălui și la urmă întotdeauna Îi dă totul înapoi Tatălui. La rândul Lui, Duhul Sfânt este și Duhul Tatălui și Duhul Fiului. El este legătura de dragoste dintre Tatăl și Fiul. El ne îndreaptă privirile spre Tatăl și spre Fiul și ne îndeamnă să-I ascultăm pe Ei și să le dăm lor slavă și cinste.

Aceste relații sunt cea mai mare frumusețe din Sfânta Treime. În acest tablou, prin care Domnul Isus ni-L face cunoscut pe Dumnezeu, putem să vedem trei elemente care-i alcătuiesc frumusețea și noblețea: primul este hesed, bunătatea generoasă a fiecărei Persoane față de celelalte două; al doilea este agape, dragostea care Se dăruiește celorlalți și care se împlinește dăruindu-se; al treilea este smerenie, în sensul care stă la baza gândirii lui Cristos: ”în smerenie, fiecare să-l privească pe altul mai pe sus decât el însuși și fiecare dintre voi să se uite nu la foloasele lui, ci la foloasele celorlalți” și să fie astfel în voi ”gândirea lui Cristos” (Filipeni 2:3-5) și, prin extensie, gândirea Tatălui și gândirea Duhului Sfânt.

La acest Dumnezeu ne cheamă Domnul Isus!

Să observăm cum procedează Domnul Isus. Trei ani și jumătate în școala Lui, El le dă ucenicilor poruncile Lui, pe care dacă ei le ascultă devin ca și Tatăl, ca și Fiul, ca și Duhul Sfânt. Pe baza acestor învățături, El încheie cu ei noul Legământ. Apoi, în discursul final, El rezumă tot ce i-a învățat în două idei fundamentale:

  1. Legământul pe care L-am încheiat cu voi se bazează pe poruncile Mele; este un Legământ de dragoste pe care Eu o arăt dându-Mi viața pentru voi, iar voi v-o arătați trăind după poruncile Mele.
  2. Prin Legământul acesta, Eu M-am făcut una cu voi; Eu sunt în voi și voi sunteți în Mine. Suntem uniți organic, ca o viță cu mlădițele ei. Dar Eu nu   v-am legat numai de Mine, ci Duhul Sfânt va veni să locuiască în voi și El vă va călăuzi în tot adevărul: voi veți fi în Duhul și Duhul va fi în voi. Și încă ceva și mai extraordinar: Eu voi aduce pe Tatăl în voi și astfel voi veți fi în Tatăl și Tatăl va fi în voi, exact așa cum Eu sunt în Tatăl și Tatăl este în Mine.

În felul acesta, Domnul Isus i-a adus pe ucenici în Sfânta Treime și a adus Sfânta Treime în ucenici. Acesta este cel mai mare miracol din univers. Și la acest miracol ne cheamă Domnul Isus pe fiecare dintre noi.

de. Iosif Ţon

Un adevăr …

„… dacă acum simţi că eşti sărac, că nu clocoteşti de putere dumnezeiască, nu încerca să o ceri tu. Nu asta este calea. Întreabă-L pe Duhul Sfânt ce nu I-ai dat încă din fiinaţa ta. Întreabă-L ce anume este ceea ce Îl blochează. Întreabă-L ce-ţi cere El ţie, şi nu-L cere tu pe El, căci El te cere pe tine. Poate că va fi nevoie de o operaţie ce doare teribil, poate e o jertfă mare care ţi-o cere, poate fi un preţ enorm. Atunci te vei cutremura, dar una să ştii: Preţul trebuie plătit. Şi dacă-L laşi pe El să taie tot ceea ce este rău, să alunge tot ce este străin de El, zi-i „botez cu Duhul Sfânt”, zi-i „umplere cu Duhul Sfânt” – cum vrei – numai dă-I-te Lui deplin şi atunci El va avea totul din tine, atunci vei trăi cu adevărat, atunci te vei simţi cu desăvârşire eliberat şi bogat”…

Iosif Ţon – Să ne cunoaştem crezul – 1998 Cartea creştină

Două împărăţii în conflict

Să încercăm să privim tot ansamblul despre care ne vorbește Domnul Isus. El ne informează că Diavolul este ”stăpânitorul lumii acesteia” și ne vorbește despre ”împărăția lui” (Matei 12:26; Luca 11:18). Domnul Isus îl înfățișează pe Diavolul ca  pe ”cel tare” care trebuie legat ca să i se jefuiască ”gospodăria” sau ”casa”. Când Domnul Isus scoate demonii cu ajutorul Duhului lui Dumnezeu, este semn că a sosit aici ”Împărăția lui Dumnezeu” (Matei 12:27-30). Demonii mai sunt numiți de Domnul Isus și ”îngerii” Diavolului (Matei 25:41, în expresia ”Diavolul și îngerii lui”).

Așadar, în această lume, care este împărăția Diavolului, Domnul Isus vine ca reprezentant al Împărăției lui Dumnezeu sau, mai exact, El vine să atace împărăția Diavolului și să aducă aici Împărăția lui Dumnezeu.

Dar cum vine această Împărăție? Dumnezeu este stăpân peste întreg cosmosul și ar putea să-Și exercite Stăpânirea, Domnia sau Împărăția cu forța, dar nu o face. Modul în care caută Dumnezeu să-Și stabilească aici Stăpânirea sau Împărăția reiese din modul în care explică Domnul Isus pilda semănătorului: ”Când un om aude Cuvântul privitor la Împărăție și nu-L înțelege, vine Cel rău și răpește ceea ce a fost semănat în inima lui” (Matei 13:19). Ceea ce se vede clar de aici este că se dă o luptă pentru mințile oamenilor: Isus seamănă ”sămânța” care este ”Cuvântul privitor la Împărăție”, adică El îl prezintă pe de o parte pe ”stăpânitorul” actual, pe care El îl numește ”Cel rău” și pe de altă parte pe Dumnezeu, adevăratul Stăpân, care ”este bun cu cei nemulțumitori și răi”, dar care nu-Și impune Stăpânirea, ci doar Și-o oferă!

 

De aici se vede, înainte de toate, respectul pe care îl are Dumnezeu față de ființa umană. Diavolul a devenit stăpân prin înșelăciune și prin acaparare. Și el face totul ca omul să nu știe că are stăpân, ci să creadă că este independent. Dumnezeu se descrie pe Sine și Se oferă, dar nu Se forțează pe Sine asupra omului!

În al doilea rând, de aici se vede libertatea omului de a alege. Chiar și după ce omul a venit sub stăpânirea lui Dumnezeu, el nu este obligat să rămână aici, ci este doar sfătuit să rămână. Dar el se poate întoarce la ”plăcerile lumii acesteia”, sau la ”înșelăciunea bogățiilor”, care ”îneacă Cuvântul” (Luca 8:14 și Marcu 4:19) și se poate lăsa stăpânit din nou de duhurile rele (Matei 12:43-46).

Așadar, Domnul Isus este Agentul lui Dumnezeu care face o breșă în împărăția Celui rău și caută să-i atragă pe oameni spre Împărăția lui Dumnezeu. Dar este momentul acum să completăm imaginea de ansamblu.

Isus Își alege ”ucenici”, sau ”studenți” pe care îi instruiește sistematic în școala Lui. În primul rând, îi învață cum se trăiește sub Stăpânirea noului Împărat. În al doilea rând, în tot timpul școlii îi observă ca ei să aplice în viețile lor ceea ce au învățat. În al treilea rând, vine un moment când Învățătorul consideră că studenții Lui au învățat suficient de mult ca să înceapă practica de a-i învăța ei pe alții. În al patrulea rând, atunci când îi trimite în practică le dă și autoritate asupra duhurilor rele și-i însărcinează să le alunge din oameni (Matei 10:1 și 8;  Luca 9:1 și 10:17-19).

Să fim foarte atenți la punctul acesta. Domnul Isus a venit și a făcut o breșă în împărăția Celui rău scoțând din oameni demonii și aducând în ei Stăpânirea lui Dumnezeu. Acum, El îi trimite pe studenții Săi să se angajeze în aceeași luptă, cu aceleași însărcinări: să le dea altora învățătura pe care le-a dat-o El și să elibereze oamenii de sub stăpânirea Celui rău. Când cei șaptezeci de ucenici se întorc și raportează entuziasmați că au reușit să elibereze oamenii de duhuri rele, Domnul Isus are o reacție semnificativă, spunându-le: ”Am văzut pe Satan căzând ca un fulger din cer” (Luca 10:18). În succesul ucenicilor, Domnul Isus vede începutul biruinței asupra Diavolului!

Mai mult. Imediat după învierea Lui din morți, Isus le spune ucenicilor Săi: ”Cum M-a trimis pe Mine Tatăl, așa vă trimit și Eu pe voi” (Ioan 20:21). Adică, El doar a început războiul și, după ce a câștigat multe biruințe în timpul vieții Lui pe pământ și după ce a câștigat o biruință cosmică pe crucea de pe Calvar (despre care vom vorbi mai târziu), îi însărcinează pe cei ce au absolvit școala Lui să continue ceea ce a început El!

Acest război continuă de aproape 2.000 de ani! Războiul n-a încetat niciodată. Nu există cesaționism în acest război! Și nu s-a încheiat niciodată vreun armistițiu!

Toate acestea sunt cuprinse în învățătura  Domnului Isus despre ”Împărăția lui Dumnezeu”. Acesta este subiectul central al Domnului Isus deoarece aceasta este imaginea generală pe care ne-o aduce El despre lume și viață!

Dacă vrem să gândim ca El, trebuie să ne însușim această imagine generală prin care să înțelegem lumea și să ne înțelegem rostul nostru în această viață.

În Faptele apostolilor cap. 26, găsim relatarea apostolului Pavel despre ceea ce i-a spus Domnul Isus când i-a ieșit în cale pe drumul Damascului. Este extrem de semnificativ să vedem cum l-a instruit Domnul Isus pe Pavel să facă evanghelizare: ”Te-am ales din mijlocul acestui popor și din mijlocul națiunilor la care te trimit să le deschizi ochii, să se întoarcă de la întuneric la lumină și de sub puterea lui Satan la Dumnezeu și să primească prin credința în Mine iertarea de păcate și moștenirea împreună cu cei sfințiți” (Fapte 26:17-18, în original, cuvintele subliniate sunt chiar la sfârșitul frazei).

Vedem aici cum Domnul Isus îi înfățișează lui Pavel cele două împărății. Oamenii sunt sub stăpânirea lui Satan. Rostul evanghelistului este să le deschidă ochii la oameni să vadă. Ce să vadă? Să vadă ce stăpân oribil au ei chiar acum; și ce Stăpân minunat este Dumnezeu! Și să-i convingă să treacă de sub un stăpân sub celălalt Stăpân.  Am notat în paranteză că ”prin credința în Mine” în original se află la sfârșitul frazei. Aceasta înseamnă că aceste cuvinte nu se aplică numai la iertarea de păcate, ci la toate acțiunile din frază: să se întoarcă de sub puterea Satanei la Dumnezeu prin credința în Mine (sau ”prin Mine”), să primească iertarea de păcate prin credința în Mine și să primească o moștenire între cei sfințiți prin credința în Mine. Toate acțiunile care formează procesul mântuirii noastre se produc ”prin credința în Mine.”

Să ne uităm acum la cuvintele: ”să primească o moștenire între cei sfințiți” (redat iarăși după original). Cei care au trecut sub autoritatea lui Dumnezeu și au primit iertarea de păcate, au intrat în școala de sfințire a vieții. Numai aceia care trec cu succes prin școala aceasta se califică să primească moștenirea în viața veșnică. Și școala aceasta a sfințirii vieții se face și ea ”prin credința în Mine”, adică o fac cei ce acceptă să trăiască după învățătura Lui Isus. De unde știm că aceasta este interpretarea corectă a acestui text? Din ceea ce spune Pavel în continuare. El relatează guvernatorului Agripa aceste instrucțiuni pe care le-a primit de la Domnul Isus. Apoi relatează cum le-a pus el în aplicare. Dacă am fi fost noi în locul lui Pavel, am fi repetat cuvintele Domnului Isus și am fi spus că le-am executat întocmai. Dar Pavel este evreu, și el nu spune de două ori aceleași cuvinte. Când repetă, el spune același lucru dar cu alte cuvinte. Și iată aceste cuvinte: ”Ci am propovăduit întâi celor din Damasc, apoi în Ierusalim și la națiuni să se pocăiască și să se întoarcă la Dumnezeu și să facă fapte vrednice de pocăința lor” (v.20). Procesul de sfințire a vieții este exprimat prin cuvintele ”să facă fapte vrednice de pocăința lor”.

Subiectul acestui articol este imaginea generală a două împărții în conflict pe care ne-o dă Domnul Isus. Scopul nostru este să-i convingem pe oameni să treacă dintr-o împărăție în cealaltă. Dar nu interesează numai eliberarea de sub stăpânirea lui Satan; și lupta nu se oprește doar la actul trecerii sub Domnia lui Dumnezeu. Cel rău face tot ce știe el ca să recupereze ce a pierdut. Lupta nu este completă decât când oamenii au absolvit școala Domnului Isus, care este școala sfințirii vieții! Numai absolvirea acestei școli îl califică pe om să intre în moștenirea cerească!

Toate se fac ”prin credința în Mine.” Dacă credem cu adevărat în Domnul Isus, acceptăm să intrăm în școala Lui și să rămânem în școală până când suntem transformați după chipul Lui.

Dar El nu ne ține doar în școală. El ne echipează și ne dă autoritate asupra puterii dușmanului și ne trimite în luptă. Fiecare credincios trebuie să aibă tot timpul în vedere imaginea generală a celor două împărății în conflict și să știe în ce poziție este pus de Domnul său.

Aceasta înseamnă să gândești cum gândea Domnul Isus!

de Iosif Ţon

Împărăţia lui Dumnezeu a venit!

Cum să înțelegem declarația solemnă care este vestea bună (în greacă eu-anghelia, de la care noi am făcut ”Evanghelia”) că ”Împărăția lui Dumnezeu a venit?” Unde a fost Dumnezeu până acum? Și ce înseamnă că acum a venit?

Ca să căpătăm răspunsul la aceste întrebări trebuie să ne uităm la două evenimente din Vechiul Testament. Primul eveniment se referă la prezența lui Dumnezeu în Templul din Ierusalim. Prezența lui Dumnezeu în mijlocul poporului Său era bunul cel mai de preț al poporului iudeu. Era semnul clar că ei sunt poporul ales al lui Dumnezeu și era garanția că El îi ocrotește: Cine ar îndrăzni să atace Ierusalimul, care era cetatea lui Dumnezeu și în care era Templul în care locuia Dumnezeu?!

Iudeii au abuzat de prezența lui Dumnezeu între ei: au călcat legământul, au trăit în tot felul de fărădelegi și au comis idolatrie, considerând că Dumnezeu nu va pleca de la ei indiferent ce ar face ei! Ei se considerau în siguranță și de aici jocul lor cu păcatul, de aici permisivitatea lor.

A venit însă momentul în care răbdarea lui Dumnezeu a ajuns la capăt. După avertismente repetate prin prooroci, Dumnezeu a hotărât să plece din mijlocul lor și astfel să-i lase pradă dușmanilor lor. Ezechiel a văzut scena plecării lui Dumnezeu din Templu și din Ierusalim:
”Atunci slava lui Dumnezeu s-a ridicat de pe heruvimi și S-a îndreptat spre pragul casei, așa încât Templul  s-a umplut de nor și curtea s-a umplut de strălucirea slavei Domnului…
”Slava Domnului a plecat din pragul Templului și S-a așezat pe heruvimi. Heruvimii și-au întins aripile și s-au înălțat de pe pământ sub ochii mei…
”Slava Domnului S-a înălțat din mijlocul cetății și S-a așezat pe muntele de la răsăritul cetății…(Ezechiel 10:4, 18-19 și 11:23)

 

După cei șaptezeci de ani de robie babiloniană, evreii s-au întors la Ierusalim și și-au reclădit Templul. Dar! Dumnezeu nu S-a mai întors! Slava Lui n-a umplut și Templul acesta! Astfel se face că între evrei a rămas întrebarea dureroasă: Când Se va întoarce Dumnezeu în Sion?

Al doilea  eveniment are o cuprindere mai largă: el privește întreaga umanitate. În grădina Eden, neascultarea primilor oameni a dus la ruptura dintre ei și Dumnezeu: Dumnezeu i-a alungat din Eden, i-a alungat din prezența Sa. Apostolul Pavel comentează evenimentul acesta astfel:
”Fiindcă n-au căutat să-L păstreze pe Dumnezeu în cunoașterea lor, Dumnezeu i-a lăsat în voia minții lor blestemate, ca să facă lucruri neîngăduite” (Romani 1:28).

Dumnezeu a plecat din om! Fiindcă omul a zis: ”Mintea mea îmi este suficientă; eu pot trăi fără Dumnezeu”, Dumnezeu i-a zis: ”Eu plec; te las în voia minții tale, ca să vezi unde vei ajunge fără Mine.” Rezultatul a fost corupția umană, ale cărei consecințe le suportăm și astăzi.

Întrebarea întregii umanități, deci, ar trebui să fie: ”Oare nu mai vine Dumnezeu înapoi?”
Dar este necesar să mai punem o altă întrebare: Când a plecat Dumnezeu, cine i-a luat locul? Răspunsul ni-l dă Fiul lui Dumnezeu, Domnul Isus, când îl numește pe Diavolul ”Stăpânitorul lumii acesteia” (Ioan 12:31; 14:30 și 16:11). Omul a dorit să fie independent de Dumnezeu și Dumnezeu a plecat de la el. Dar omul n-a rămas independent, ci a intrat imediat sub stăpânirea celui pe care l-a ascultat, adică Satan, care a devenit atunci ”stăpânitorul lumii acesteia.” Apostolul Ioan descrie aceeași situație când scrie că ”toată lumea zace sub cel rău” (1 Ioan 5:19).

Toate religiile antice erau încercări ale omului de a se re-lega cu Dumnezeu. De aici numele de ”religie”, care vine de la cuvântul latin religo, religare. Înțeleptul Solomon a scris: ”Multe căi par bune omului, dar la urmă se vede că duc la moarte” (Proverbe 14:12; 16:25).

Întrebarea generală, deci, era: ”Cum să restabilim legătura cu Dumnezeu?” Ca să căpătăm răspunsul, să ne uităm din nou în Biblie. Aici întrebarea este: Când Se va întoarce Dumnezeu? Profetul Isaia a fost omul lui Dumnezeu care a văzut cel mai clar viitorul. El a văzut momentul întoarcerii lui Dumnezeu. Iată cum a descris el evenimentul acesta glorios și dătător de bucurie:

”Un glas strigă: ”Pregătiți în pustie calea Domnului, neteziți în locurile uscate un drum pentru Dumnezeul nostru…
”Atunci se va descoperi slava Domnului și în clipa aceea orice făptură o va vedea, căci gura Domnului a vorbit…
”Suie-te pe un munte înalt ca să vestești Sionului vestea cea bună; înalță-ți glasul cu putere ca să vestești Ierusalimului vestea cea bună; înalță-ți glasul, nu te teme și spune cetăților lui Iuda: ”Iată Dumnezeul vostru! Iată Dumnezeul vostru vine cu putere și poruncește cu Brațul Lui; iată că plata este cu El și răsplătirile vin înaintea Lui. El își va paște turma ca un păstor, va lua mieii în brațe, îi va duce la sânul Lui și va călăuzi blând oile care alăptează” (Isaia 40:3,5,9-11).

Viziunea devine și mai clară în capitolul 52:
”Ce frumoase sunt pe munți picioarele celui ce aduce vești bune, care vestește pacea, picioarele celui ce aduce vești bune, care vestește mântuirea! Picioarele celui ce zice Sionului: ”Dumnezeul tău împărățește!” Iată, glasul străjerilor tăi răsună; ei înalță glasul și strigă toți de veselie, căci văd cu ochii lor cum se întoarce Domnul in Sion!” (Isaia 52:7-8). Dar cum vine Dumnezeu? Profetul ne dă imediat răspunsul:
”Domnul Își descopere Brațul Său cel Sfânt înaintea tuturor națiunilor și toate marginile pământului vor vedea mântuirea Dumnezeului nostru” (versetul 10).

Trebuie să înțelegem expresia ”Brațul Lui”. O vedem mai întâi în 40:10, unde citim că Dumnezeu ”poruncește cu putere cu Brațul Lui”. Brațul este o extensie în afară a unei persoane. Cu brațul atinge, prinde, etc. În Isaia, ”Brațul” este personificat. Aceasta se vede mai ales din 53:1-2: ”Cine a cunoscut Brațul Domnului? El a crescut înaintea Lui ca o odraslă slabă… N-avea nici frumusețe, nici strălucire… etc.”. Dumnezeu Îl mai numește și ”Robul meu” (52:13). Despre Robul Domnului se mai vorbește în 42: 1-6; 49:1-6; 50: 4-10. Acest Personaj apare și în 61:1-3 (Aici El nu este numit ”Robul Domnului”, dar legătura dintre acest text și 42:1, unde apare prima dată titlul ”Robul Meu” este  faptul că Duhul Domnului este peste El). Acest text din urmă este citit de Domnul Isus în sinagoga din Nazaret și îl aplică la Sine (Luca 4: 17-21).

Întrebarea dureroasă a omenirii este: ”Când Se va întoarce Dumnezeu la noi?” Domnul Isus, identificându-Se cu Robul Domnului și cu Brațul Domnului, ne dă răspunsul: ”Acum a sosit vremea! Dumnezeu Se întoarce la omenire prin Mine. Eu sunt ”Brațul Domnului”. Așa cum brațul este una cu trupul, tot așa ”Eu și Tatăl una suntem” (Ioan 10:30). Tatăl vine la voi prin Mine!

Dar trebuie să mai vedem o legătură. În Isaia 52: 7-8, acolo unde se anunță vestea bună (Evanghelia!) că Dumnezeu Se întoarce în Sion, această veste este formulată mai întâi prin aceste cuvinte: ”Dumnezeul tău împărățește!” Cu alte cuvinte, Dumnezeu Se întoarce la tine ca Împărat, ca să-Și ia în stăpânire teritoriul uzurpat de un dușman. Exact la acestea se referă Domnul Isus când anunță că vestea bună este că a venit la noi Împărăția lui Dumnezeu! Și că ea a venit la noi prin Persoana Lui, care este Robul Domnului și Brațul Domnului.

Un teolog din Evul Mediu a pus toate aceste idei într-o formulă magistrală în limba latină: Ubi Cristus, ibi regnus Deo, adică: ”Acolo unde este Cristos, acolo este Împărăția lui Dumnezeu”.

de. Iosif Ţon

Un prim răspuns la scrisoarea pastorului A.M.Mateaş

Aşa cum spuneam în postarea mea de ieri, atitudinea pe care a avut-o pastorul (sau cum spune cineva zidarul) Mateaş face nişte afirmaţii foarte jignitoare la adresa penticostalilor. Mai mult pe lângă faptul că sunt jignitoare sunt şi neadevărate, ca un prim exemplu:

Singura speranţă de răscumpărare a omului este prin sângele vărsat a lui Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu.

Condiţiile mântuirii în cadrul Bisericii Penticostale:

  • mântuirea se primeşte prin pocăinţă faţă de Dumnezeu şi credinţă în Domnul Isus Hristos, prin spălarea, regenerarea şi înoirea Duhului Sfânt, pocăinţa şi credinţa produc naşterea din nou. (Luca 24.47; Ioan 3.3; Romani 10.13-15; Efeseni 2.8; Tit 2.11; 3.5-7) vezi mărturiseirea de credinţă pct.8

Dovezile mântuirii pot fi două una lăuntrică care este mărturisirea Duhului (Romani 8.16), şi cea exterioară pentru toţi oamenii este o viaţă de  neprihănire şi sfinţenie adevărată (Efeseni 4.24; Tit 2.12).

Scumpii mei prieteni dacă aceste adevăruri prezentate mai sus le consideraţi a fi erezii aşa cum spune domnul Mateaş vă rog spuneţi-mi si mie pentru a mă putea corecta!

O scrisoare de pus pe gânduri!- Adrian Mihai Mateaş

Când am citit această scrisoare deschisă a pastorului Adrian Mihai Mateaş postată pe blogul pastorului Marius Cruceru nu am putut să trec peste câteva expresii pe care le foloseşte domnul Mateaş chiar dacă acum suntem la cumpăna dintre ani:

  • „Cea mai activa si masiva erezie, în crestinism, din timpurile actuale, este „Miscarea carismatica”. Parintii fondatori ai acestei miscari sunt penticostalii.”
  • „Perfidia acestei erezii crestine, consta în faptul ca miscarea penticostala a început în biserici neoprotestante foarte bune si sanatoase din punct de vedere doctrinar. Probabil ca cei mai afectati de penticostalism au fost baptistii, în România acest lucru fiind de notorietate.”
  • „Vrând-nevrând, noi baptistii convietuim cu ei si, mai mult sau mai putin, ne toleram reciproc si ne consideram frati crestini.”
  • „… penticostalii prin crezul lor sofisticat, în privinta Duhului Sfânt, devin eretici fata de doctrina biblica a mântuirii.”
  • „Penticostalii spun ca mântuirea se obtine prin har, credinta si staruinta.”

Toate aceste afirmaţii sunt total greşite şi cred că au tentă tendenţioasă! Cu ajutorul lui Dumnezezu în postările ce vor urma sper să pot aborda aceste neadevăruri cu care domnul Adrian Mihai Mateaş vine şi ne acuză chiar folosind cuvântul eretic, cuvânt pe care nu cred că noi penticostalii l-am folosit împotriva fraţilor baptişti.

Societatea Misionară Română încheie conturile cu Iosif Ţon

Din 1968 şi până în prezent Societatea Misionară Română este dedicată să ducă Evanghelia poporului român şi continuă să facă aceasta prin cărţile publicate, prin activităţile de formare spirituală şi intelectuală a tinerilor, prin susţinerea păstorilor şi misionarilor din zonele mai puţin evanghelizate, cât şi prin grija faţă de orfani şi familiile în nevoie din România.

După pensionarea sa în 2004, Dr. Iosif Ţon a continuat să colaboreze cu Societatea Misionară Română în mai multe proiecte din România, ca misionar internaţional. În toamna aceasta a simţit chemarea specială de la Dumnezeu să se dedice unei lucrări focalizate spre o trezire spirituală în România, şi pentru a avea toată libertatea să se angajeze total în această lucrare bordul de directori ai Societăţii Misionare Române l-a eliberat pe Dr. Iosif Țon din toate responsabilitățile față de Societatea Misionară Română începând cu 1 ianuarie 2011.

Dorim să exprimăm şi pe această cale aprecierea deosebită şi recunoştinţa pentru rolul pe care Dr. Iosif Ţon l-a avut în conducerea Societăţii Misionare Române ca Preşedinte, din 1981 până în 2004, şi apoi ca misionar internaţional. Îi dorim de asemenea sănătate deplină şi ne rugăm ca binecuvântarea lui Dumnezeu să îl însoţească în lucrare.

Suntem încredinţaţi că Dumnezeu va conduce şi va binecuvânta în continuare lucrările Societăţii Misionare Române, pentru gloria Lui.

În slujba Domnului Isus Hristos,
Dr. Livius T. Percy
Preşedinte SMR

sursa. răscumpărarea memoriei

Omul după chipul lui Dumnezeu

Continuăm meditaţia noastră pe baza textului din Coloseni 3:8-14. Esenţa lui este că „omul nou”, adică omul unit cu Domnul Isus şi cu Duhul Sfânt, intră imediat în procesul de „înnoire” după chipul lui Dumnezeu (v. 10). Dar Pavel este conştient de faptul că ajuns la acest punct cititorul se va întreba în mod logic: Dar ce înseamnă om după chipul lui Dumnezeu? Cum arată omul acesta? Eu vreau să ştiu încotro merg. Mi-ai spus, în versetele 3:8-9, de ce să mă las, de lucrurile care-l caracterizau pe „omul cel vechi”, adică de curvie, necurăţie, patimi, pofte rele, lăcomie, mânie, vrăjmăşie, răutate, vorbire de rău, limbaj vulgar şi minciună. Dar ce pun în locul lor? Cum este şi cum se poartă omul după chipul lui Dumnezeu?

Pavel ştia că aceasta este aşteptarea logică şi, cu siguranţă, s-a întrebat pe sine: De unde ştiu eu cum este Dumnezeu? Am undeva un text prin care Dumnezeu Însuşi se descrie pe Sine? Sigur că am! În Exodul 33:12-19 Moise Îi cere lui Dumnezeu să Se descrie pe Sine şi o face în Exod 34:6-7.

Şi Domnul a trecut pe dinaintea lui şi a strigat: „Domnul, Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi credincioşie, care Îşi ţine dragostea până în mii de neamuri de oameni, iartă fărădelegea, răzvrătirea şi păcatul, dar nu socoteşte pe cel vinovat drept nevinovat, şi pedepseşte fărădelegea părinţilor în copii şi în copiii copiilor lor până la al treilea şi al patrulea neam!”

Pavel ia această descriere şi o citează în continuarea declaraţiei sale despre înnoirea după chipul lui Dumnezeu în v. 12-14. Dar el face o modificare extrem de semnificativă: el lasă afară din descrierea pe care Şi-o face Dumnezeu cuvintele „încet la mânie”. De ce? Fiindcă Dumnezeu Îşi poate controla mânia şi în final şi în mod suprem El Îşi revarsă mânia Lui, provocată de păcatul omenesc, pe însuşi Fiul Său, ceea ce înseamnă că El o ia asupra Lui Însuşi, căci „Dumnezeu era în Cristos împăcând lumea cu Sine” (2 Cor. 5:19). Cu alte cuvinte, mânia lui Dumnezeu se manifestă prin jertfă de Sine!

În opoziţie cu aceasta, „mânia omului nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu” (Iacov 1:20). De aceea, în Col. 3:8 Pavel ne porunceşte: „Lăsaţi-vă de mânie!” Şi imediat ne dă portretul lui Dumnezeu din care a scos mânia şi a înlocuit-o cu smerenia şi blândeţea, pe baza faptului că Isus Însuşi S-a descris pe Sine ca fiind „blând şi smerit cu inima”. Prin urmare, portretul lui Dumnezeu din Exod 34:6-7 este combinat cu portretul Fiului lui Dumnezeu din Matei 11:29. Iată portretul care rezultă şi care trebuie să urmărim să fie imprimat şi în noi înşine:

Astfel, deci, ca nişte aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi prea iubiţi, îmbrăcaţi-vă cu o inimă plină de îndurare, cu bunătate, cu smerenie, cu blândeţe, cu îndelungă răbdare. Îngăduiţi-vă unii pe alţii, şi, dacă unul are pricină să se plângă de altul, iertaţi-vă unul pe altul. Cum v-a iertat Cristos, aşa iertaţi-vă şi voi. Dar mai presus de toate acestea, îmbrăcaţi-vă cu dragostea, care este legătura desăvârşirii.

Pastor Dr. Iosif Ţon

Semnificaţia întrupării Fiului lui Dumnezeu

Și Cuvântul S-a făcut trup și a locuit printre noi, plin de har și de adevăr. Și noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl…Și noi toți am primit din plinătatea Lui și har după har; căci Legea a fost dată prin Moise, dar harul și adevărul au venit prin Isus Cristos” (Ioan 1:14,16-17).

După ce ni L-a înfățișat pe Fiul lui Dumnezeu ca fiind ”cu Dumnezeu” și ca fiind Dumnezeu și fiind Agentul lui Dumnezeu în creație, Evanghelistul Ioan ne înfățișează Întruparea Fiului, dar o face în cuvinte extrem de condensate, care conțin în ele enorm de multă informație și semnificație. Ioan face referire la două evenimente cheie din Vechiul Testament: (1) momentul în care Dumnezeu Se descrie pe Sine Însuși în Exod 34: 6-7 și (2) momentul în care cortul întâlnirii a fost terminat și sfințit și când ”norul a acoperit cortul și slava Domnului a umplut cortul” (Exod 40: 34).

Cuvintele prin care Dumnezeu S-a descris pe Sine trebuie văzute și înțelese după originalul ebraic și o traducere semnificativă este aceasta: Dumnezeu ”este plin de îndurare și milostiv, încet la mânie, plin de bunătate generoasă și adevărat (credincios cuvântului dat), care Își ține bunătatea generoasă până în mii de generații de oameni, poartă fărădelegea, răzvrătirea și păcatul…”

Cuvintele ebraice cheie în acest text sunt: hesed, a cărui traducere în românește nu poate fi cuprinsă într-un singur cuvânt și de aceea l-am tradus prin ”bunătate generoasă” (un alt cuvânt apropiat ar fi ”mărinimie”); emet, care înseamnă ”adevăr” și poartă în el sensul de ”cel ce își ține cuvântul dat”, sau ”este credincios cuvântului dat” și de aceea este tradus prin ”credincioșie”; al treilea cuvânt pe care trebuie să-l remarcăm este ”poartă”, în loc de ”iartă” și cuvântul ne duce la Isaia 53, unde ”Brațul Domnului”, adică Cel care este o extensie în afară a lui Dumnezeu, ”poartă” păcatele și astfel face posibilă iertarea lor.

Perechea ”hesed” și ”emet” se găsește de peste o sută de ori în Vechiul Testament și este tradusă de regulă prin ”bunătate și credincioșie” și Îi este atribuită lui Dumnezeu, dar îi este cerută și omului. De exemplu: ”Să nu te părăsească bunătatea și credincioșia: leagă-ți-le la gât, scrie-le pe tăblița inimii tale” (Proverbe 3:3).

Pe la anul 250 Î. Cr., s-a început traducerea Vechiului Testament în limba greacă (traducere numită ”Septuaginta”). Din nefericire, traducătorii au ales să traducă pe hesed, termenul extraordinar care exprima bunătatea generoasă și mărinimoasă a lui Dumnezeu, prin cuvântul  ”milă”, care este mult mai limitat din punct de vedere semantic. De exemplu, acolo unde Dumnezeu spune prin Osea ”Bunătate voiesc, nu jertfe” (Osea 6:6), Septuaginta traduce prin ”Milă voiesc, nu jertfe”. Evanghelistul Matei, care atunci când citează din Vechiul Testament citează din Septuaginta, scrie că Isus le-a zis fariseilor să se ducă și să învețe de la Osea ce înseamnă ”Milă voiesc, nu jertfe” (Matei 9:13 și 12:7), ceea ce este mult mai slab decât ”Bunătate voiesc, nu jertfe.”

Apostolul Pavel, care era adâncit în scrierile ebraice, a simțit că ”milă” nu este cuvântul cel mai potrivit pentru a-l reda pe hesed și de aceea el a ales să vorbească despre haris, care în limba greacă avea exact sensul de bunătate generoasă. În cartea mea Bunătate dau o mulțime de argumente în favoarea acestei afirmații.

Dar unul dintre cele mai puternice argumente că hesed se poate traduce cel mai bine în greacă prin haris ne este oferit de apostolul Ioan în textul nostru despre Întruparea Fiului lui Dumnezeu (Ioan 1:14-17). Majoritatea comentatorilor scriu că Ioan are în gând perechea ebraică ”hesed” și ”emet” și că el o traduce în greacă prin haris kai aletheia, adică ”har și adevăr”.

Să ne uităm acum din nou la textul din Ioan 1:14-17. O traducere mai literală sună astfel: ”Și Cuvântul S-a făcut trup și Și-a instalat cortul (eskenosen) între noi… și noi am privit slava Lui”, o slavă exact ca a lui Dumnezeu. Cuvintele acestea sunt o replică exactă a instalării cortului întâlnirii la Sinai și a coborârii slavei lui Dumnezeu peste acel cort. Dar Ioan adaugă că Fiul Întrupat al lui Dumnezeu era ”plin de haris și de aletheia”, care este modul lui de a traduce în greacă descrierea pe care Și-a făcut-o Dumnezeu: ”plin de bunătate generoasă și de credincioșie” din Exod 34:6.

Exact așa cum Dumnezeu este ”plin de bunătate”, așa este și Fiul Întrupat ”plin de bunătate.” Iar Ioan adaugă: ”și noi am primit din plinătatea (bunătății) Lui bunătate peste bunătate” (v. 17).

Când înțelegem că haris înseamnă bunătate generoasă, întreg Noul testament capătă o bogăție extraordinară.

Iată cheia acestei înțelegeri: haris, adică harul nu trebuie tradus prin ”darul”, așa cum fac mulți interpreți protestanți. De fapt însuși Pavel nu ne dă voie să înțelegem cuvântul în felul acesta, deoarece el face distincție clară între har și dar, când scrie despre ”harul lui Dumnezeu și darul pe care ni l-a făcut harul acesta”, care este ”darul îndreptățirii” (Romani 5:15 și 17). Ceea ce scrie Pavel trebuie tradus românește și iată traducerea: ”bunătatea lui Dumnezeu și darul pe care ni l-a făcut bunătatea aceasta.” Trebuie să facem distincție clară între bunătatea generoasă (sau darnică!) a lui Dumnezeu și darul pe care ni-l face această bunătate.

De ce este atât de importantă această distincție? Iată de ce. Fiindcă dacă nu o facem, mutăm toată atenția numai pe faptul că mântuirea este un dar. Și dacă este un dar, mulțumim frumos pentru darul acesta și nu mai simțim nici o altă obligație. Dar, apostolul Pavel încă de la începutul epistolei către Romani ne atrage atenția că ”bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăință” (Romni 2:4) adică la transformare prin care, primind în noi această bunătate, devenim buni cu bunătatea lui Dumnezeu (pentru această expresie, vezi 1 Samuel 20:14 și 2 Samuel 9:3).

Cu acestea ne întoarcem la însemnătatea Întrupării Fiului lui Dumnezeu, așa cum ne-o arată Ioan. Fiul lui Dumnezeu este Întruparea bunătății lui Dumnezeu: Lucrul acesta este afirmat foarte similar și de Pavel care, vorbind de Întruparea Domnului Isus o exprimă în aceste cuvinte: ”când s-a arătat bunătatea lui Dumnezeu și dragostea lui de oameni, El ne-a mântuit…” (Tit 3:4-5).

Ioan adaugă ceva care ne arată care este semnificația Întrupării pentru noi: ”și noi am primit din plinătatea bunătății lui și bunătate peste bunătate” (v.17, tradus și puțin parafrazat). La nașterea Domnului Isus, în iesle, trebuie să vedem înainte de toate manifestarea bunătății lui Dumnezeu. Dar această manifestare nu ne ajută cu nimic dacă nu ne lăsăm transformați de ea. Bunătatea lui Dumnezeu vrea să ne facă și pe noi buni, cum El este bun (Luca 6:35-36).

Cât de mult înseamnă pentru tine Întruparea Fiului lui Dumnezeu? Iată și răspunsul: Atâta înseamnă cât efect produce ea în tine; câtă bunătate produce în tine! Dacă nu te face om bun, Întruparea Fiului lui Dumnezeu este pentru tine în zadar.

Poetul român a captat magistral semnificația Crăciunului:

Și-acum te las, fii sănătos

Și vesel de Crăciun,

Dar nu uita, când ești voios,

Române, să fii bun!

Pastor Dr. IOSIF ŢON