Răutatea inimii…

Un rege înţelept l-a întrebat pe un pictor renumit, dacă poate picta pentru el un balaur.

Fericit să-i slujească regelui, pictorul a răspuns „Desigur!” Dar regele l-a întrebat:”Ai văzut vreodată un balaur?”

Pentru că pictorul nu văzuse niciodată aşa ceva, regele l-a sfătuit: „Du-te şi caută mai întâi un balaur, priveşte-l, analizează-l, apoi vino şi pictează-l!”

Pictorul ştia că balaurii sunt figuri din basme dar a început să cugete adânc la îndemnul împăratului.

Probabil împăratul a vrut să spună să caut un om la fel de rău ca un balaur”…! gândea el.

S-a gândit că cei mai răi oameni se află în închisoare şi merse să caute acolo. Se inspiră din persoana unui criminal fioros.

Se întoarse la rege spunându-i că este pregătit de a începe lucrarea.

Însă regele îl întrebă: „Te atrage acel balaur?”

– „O, nu, nicidecum!” ripostă pictorul.

– „Atunci du-te şi mai caută! Caută un balaur care te atrage şi nu te înspăimântă!”

După ani de meditaţie, pictorul se întoarse la palat spunând: „Am găsit balaurul de care mi-aţi vorbit şi sunt gata să-l pictez!

Este biata mea inimă rea. Pe ea o voi picta!”

Iar pictorul îşi făcu autoportretul şi inima cu tot ce are rău în ea.

Inima, sediul sentimentelor umane! Izvorul răului!

Avea dreptate pictorul?

Omul, în orgoliul lui urăşte lumina pe care Cuvântul o aduce asupra stării sale. Omul se crede bun sau cel puţin în stare de a se îmbunătăţi, cu toate că Dumnezeu ne spune contrariul.

Căci dinăuntru, din inima oamenilor ies gândurile rele, preacurviile, curviile, furtişagurile,  (….) „ Marcu, 7.21-22

Singura cale de îmbunătăţire este primirea darului Lui Dumnezeu:

„Vă voi da o inimă nouă  (….)”  Ezechiel 36.26

resures crestine.ro

Soarta omului…

„Ştiu, Doamne că soarta omului nu este în puterea lui; nici nu stă în puterea omului, când umblă, să-şi îndrepte paşii spre şintă.” Ieremia 23.10

Dacă ţinem sema de texte ca acestea este foarte uşor să ne dăm seama de ce este bine să fim într-o relaţie bună cu Dumnezeu. pă măsură ce ne vom gândă mai profund, vom descoperii că această problemă a fost mereu o constantă istorică a omenirii. Primul episod s-a petrecut cu Adam şi Eva.

Calea omului prin lumea aceasta nu este uşoară. Pentru a trece prin viaţă avem nevoie de o sumedenie de lucruri: de mâncare, de îmbrăcăminte, de adăpost. Avem nevoie să ne simţimacceptaţi de cei din jur şi integraţi în viaţa socială, mai presus de toate avem nevoie de Dumnezeu. Fiecare dintre noi avem prin creaţiune un vacuum lăuntric ce nu se umple decât prin lucrarea Domnului Isus.

Haideţi să examinăm câteva pasaje biblice în care putem observa crizele umane inerente şi strigătele caracteristice după ajutor:

1. David în Ps. 73.28 spune: „Cât pentru mine, fericirea mea este să mă aproprii de Dumnezeu; pe Dumnezeu Îl fac locul meu de adăpost, ca să povestesc toate lucrările Tale .” Dumnezeu doreşte şi poate să ne împlinească toate cerinţele. Lucrea Sa prin Domnul Isus Cristos a dovedit-o.

2. O altă criză este strigătul după acceptare şi părtăşie. Trebuie să ştim unde să ne împlinim această dorinţă. Iată ce scrie în Evrei 10.25 „Să nu ne părăsim adunarea noastră, cum au unii obiceiul, ci să ne îndemnăm unii pe alţii.” Am fost făcuţi să trăim împreună. Dumnezeu nu ne+a destinat să fim asemenea unor insule singuratice. În cadrul părtăşiei există stări de comuniune la diferite nivele, fiecare menit să ne împlineascăun anumit sector al personalităţii. Biserica este sfera în care pot fi saturate majoritatea dorinţelor noastre sufleteşti.

3. Ultima problemă asupra căreia vreau să zăbovim este dorinţa de creştere în capaciatea şi puterea de sacrificiu în slujirea celorlalţi. Când ne uităm în trecut este cu neputinţă să nu găsim pe cineva care şi-a făcut timp să ne ajute. Am ajuns unde suntem pentru că cineva ne-a dat ceva. Când creştinii se ajută unii pe alţii, ei o fac nu doar din resursele lor, ci din resursele cerului. Când un creştin se apropie să ajute pe cineva, el Îi dă prilejul lui Dumnezeu să intre în contact cu acea persoană şi să o atragă spre mântuire.

Soarta şi căile omului ar fi tare triste dacă ne-am lăsa mişcaţi doar de egoismul nostru îngust şi sărăcăcios. Când ne dăruim lui Dumnezeu şi-L lăsăm pe El să acţioneze prin noi şi spre folosul nostru, soarta noastră devine luminoasă, iar căile ne poartă din minune în minune, prin lucrări care-L glorifică pe El. Făcând aşa, ne depăşim pe noi înşine şi-I dăm posibilitatea lui Dumnezeu să ne îndrume paşii în aşa fel încât şă semănăm mai mult cu El şi să trăim din ce în ce mai mult pentru El.