Darurile Duhului Sfânt (21)

continuare de aici

Darul tălmăcirii limbilor

Darul tălmăcirii limbilor este manifestarea Duhului Sfânt care trebuie să însoţească manifestarea limbilor, dând astfel înţeles mesajul comunicat în alte limbi.

Miracolul vocal al vorbirii în alte limbi este canalul prin care transmitem Domnului închinăciunile noastre.

Darul tălmăcirii limbilor este un dar supranatural prin care primim în duhul nostru înţelesul vorbirii necunoscute transmis prin organele vorbirii.

Tălmăcitorul nu va reproduce cuvânt cu cuvânt, mesajul transmis în alte limbi, ci va expune doar înţelesul vorbirii necunoscute.

Darul vorbirii în alte limbi împreună cu darul tălmăcirii au valoarea darului profeţiei. „Cine prooroceşte, este mai mare decât cine vorbeşte în alte limbi; afară numai dacă tălmăceşte aceste limbi, pentru ca să capete biserica zidire sufletească” (1Corinteni 14.5).

Mesajul transmis prin interpretarea limbilor trebuie să aducă zidire spirituală Bisericii.

Darul profeţiei

Profeţia este o manifestare a unui cuvânt din partea Domnului, emis spontan, prin orice membru al trupului, pentru zidire, sfâtuire şi mângâiere a bisericii: „Cine prooroceşte, dimpotrivă, vorbeşte oamenilor, spre zidire, sfâtuire şi mângâiere” (1Corinteni 14.3).

Acest fel de manifestare nu este limitat doar la perioada Noului Testament.

Acest dar este o manifestare a puterii lui Dumnezeu prin gura şi prin cuvintele gurii celui care vorbeşte. „Voi pune cuvintele Mele în gura lui şi el va spune tot ce voi porunci Eu, zice Domnul” (Deuteronom 18.18).

Prin darul profeţiei se manifestă o vorbire:

  • spre edificare, adică spre întărirea în credinţă şi creştere spirituală;
  • pentru sfătuire aducând un mare folos pentru viaţa spirituală acredincioşilor;
  • care aduce consolare, adică vindecă rănile sufleteşti.

Darul profeţiei nu trebuie confundat cu darul „profetului”. Profetul este omul lui Dumnezeu prin care se manifestă darul profeţiei dar uneori şi mai multe daruri.

Prin darul profeţiei astăzi nu trebuie să se aducă o nouă revelaţie pentru complectarea Bibliei. Darul profeţiei care comportă zdruncinări, descurajări, tulburări şi gsticulări ieşite din comun, nu este de la Duhul Sfânt.

Darul profeţiei se manifestă de obicei: în timpul rugăciunii, în timpul predicii, după o vorbire în alte limbi, în împrejurări critice, în dicuţie personală pentru zidirea, mângâierea şi sfătuirea cuiva.

În biserică nu trebuie făcut abuz de folosirea acestui dar. În ocaziile de închinare nu este bine să se transmită bisericii multe mesaje prin profeţie (1Corinteni 14.29-33). Profetul indisciplinat sau vulnerabil nu face o lucrare divină. Profeţilor li se cere să cunoască Cuvântul lui Dumnezeu şi să trăiască o viaţă sfântă.

Un mesaj profetic va fi autentificat, dacă:

  • se împlineşte prezicerea (Deuteronom 18.21-22);
  • în viaţa celui care manifestă darul profeţiei există maturitate spirituală (Matei 7.20);
  • cel prin care se transmite mesajul iubşte caracterul lui Isus;
  • cuvântul profetic nu este în afara Bibliei.

Dumnezeu doreşte să comunice cu noi în orice timp. De aceea noi trebuie să primim cu bucurie darul profeţiei, prin care ne sunt aduse mesaje direct de la Dumnezeu, pentru edificarea noastră.

„Dar aceste lucruri (manifestările darurilor despre care am vorbit) le face unul şi acelaş Duh, care dă fiecăruia în parte (în mod particular) cum voieşte” (1Corinteni 12.11).

 

Darurile Duhului Sfânt (20)

continuarea de aici

Am ajuns la ultima grupă de daruri spirituale şi anume la Darurile de inspiraţie. În cadrul acestei grupe de daruri voi aborda astăzi darul limbilor.

Darul limbilor

Darul vorbirii în alte limbi este manifestarea Duhului care învredniceşte o persoană să vorbească bisericii într-o limbă pe care nu o înţelege şi care este de neînţeles celor ce o aud.

În această manifestare, întâlnită numai în dispensaţia Duhului, o persoană vorbeşte o limbă pe care nu o înţelege şi pe care nu a învăţat-o. Vorbirea în alte limbi este semnul distinctiv al credincioşilor penticostali. Biblia vorbeşte întotdeauna foarte pozitiv despre acest subiect. Biserica Noului testament practică vorbirea în alte limbi.

Scopul „limbilor”

Există două aspecte ale folosirii limbilor: în public şi în particular.

1. Folosirea publică – în folosirea publică, limbile au două scopuri:

  • ca semn al judecăţii pentru evreii necredincioşi (1Corinteni 14.20-22; Isaia 28.11-12);
  • să adreseze bisericii un mesaj din partea lui Dumnezeu. Darul limbilor folosit în acest sens trebuie însoţit de darul tălmăcirii.

Linii călăuzitoare pentru folosirea în public a „limbilor”

  • numărul mesajelor date în altă limbă la o întrunire trebuie să se limiteze la două trei (1Corinteni 14.27);
  • folosirea în public a limbilor trebuie să aibe loc doar dacă altcineva poate să dea tălmăcirea a ceea ce s-a spus (1Corinteni 14.28);
  • instrucţinea accentuată foarte tare cu privire la folosirea în public a limbilor este că aceastea trebuie să se facă cu rânduială şi cum se cuvine (1Corinteni 14.30-33; 40);
  • contextul din 1 Corinteni 14, ne arată că folosirea în public a limbilor este scopul primar pentru care au fost date (1Corinteni 14.39).

2. Folosirea în particular

Cei botezaţi cu Duhul Sfânt folosesc darul vorbirii în alte limbi în particular, pentru rugăciunea personală. Acest dar îi dă unui creştin posibilitatea de-a se ruga mai eficient.

Cel care vorbeşte în alte limbi nu vorbeşte oamenilor, ci se roagă lui Dumnezeu (1Corinteni 14.2). Rugăciunea în alte limbi este numită şi „rugăciunea cu duhul”.

Patru motive pentru care este important să ne rugăm în alte limbi

  1. aduce zidire duhului omului (1Corinteni 14.4; Iuda 20)
  2. ne ajută să ne rugăm (Romani 8.26);
  3. limbile vor face posibilă aducerea laudelor noastre către Dumnezeu atunci când mintea nu o poate face (1Corinteni 14.15-16);
  4. ne echipează pentru a putea sta în picioare împotriva vrăjmaşului spiritual (Efeseni 6.18)

Folosirea în particula a limbilor nu necesită interpretare. Eu cred că este validă folosirea în particular a limbilor în biserică în rugăciunile comune.

Vorbirea în alte limbi este semnul „Botezului cu Duhul Sfânt” (Fapte 2.4; 10.45-46; 19.6). Unul din semnele împuternicirii cu Duhul este vorbirea în alte limbi. Nu în toate cazurile cei împuterniciţi cu Duhul au vorbit în alte limbi.

Cei 120 de ucenici din „camera de sus” în Ziua Cinzecimii au manifestat darul vorbirii în alte limbi. Darurile Duhului lui Dumnezeu sunt date tuturor ucenicilor lui Isus.

Unii nu vorbesc în alte limbi din mai multe motive: ignoranţei, pentru că sunt legaţi de intelectualism, pentru că le este teamă de amăgire sau necunoscut şi pentru că le este teamă de  a apărea stupizi sau respinşi.

„Cine vorbeşte în altă limbă, nu vorbeşte oamenilor, ci lui Dumnezeu, căci nimeni nu-l înţelege, şi cu duhul, el spune taine. De aceea, cine vorbeşte în altă limbă, să se roage să aibă şi darul s-o tălmăcească” (1Corinteni 14.2,13).

urmează darul tălmăcirii limbilor

Darurile Duhului Sfânt (19)

continuare de aici

În categoria darurilor de putere am vorbit până acum despre darul credinţei şi darurile vindecărilor, iar astăzi aş vrea să privim puţin şi să vorbim despre darul minunilor.

Darul minunilor

Acest dar este manifestarea puterii supranaturale a lui Dumnezeu print-un credincio ca să autentifice propovăduirea Cuvântului. Potrivit cu Marcu 16.17, nu credincioşii însoţesc minunile, ci minunile sunt acelea care însoţesc Cuvântul Domnului.

Minunile făcute prin puterea Duhului Sfânt vor avea ca scop primordial confirmarea proclamării Evangheliei, şi nu reclama persoanei.

Prin darul minunilor înţelegem acel dar al puterii, prin care Dumnezeu suspendă, temporar sau ocoleşte anumite legi ale naturii, pentru săvărşirea unor lucrări şi fapte neobişnuite, numite miracole sau minuni.

Dumnezeu poate săvârşi minuni interioare în viaţa credincioşilor: naşterea din nou şi botezul cu Duhul Sfânt (Ioan 3; fapte 2).

Prin darul minunilor Dumnezeu a intervenit:

  • prin mâna lui Moise pentru eliberarea poporului israelit (Exod 7-11);
  • în judecata lui Core, Datan şi Abiram (Numeri 16.31-33);
  • prin gura măgăriţei pentru a corecta un profet lacom (Numeri 22);
  • înmulţind uleiul din vasul văduvei (2Împăraţi 4.2);
  • aducând foc din cer peste jertfa lui Ilie (1Împăraţi 18);
  • prin mâna lui Petru înviind pe Dorca (Fapte 9.36-43);
  • prin mâna lui Pavel înviind pe Eutih, protejându-l de efectele muşcăturii năpârcii (Fapte 20.7-12 şi 28.5-6);

În viaţa Domnului Isus distingem trei feluri de minuni:

1. Minuni asupra naturii

  • potolirea furtunii (Matei 8.23-27);
  • transformarea apei în vin (Ioan 2.7-11);
  • înmulţirea pâinilor (Ioan 6.9-11);
  • pescuirea minunată (Luca 5.5-9);
  • blestemarea smochinului (Matei 21.18-22);

2. Minuni asupra oamenilor

  • vindecările
  • nvierile din morţi

3. Minuni asupra Lui Însuş

  • schimbarea la faţă
  • învierea din morţi
  • înălţarea la cer

Prin mâna apostolilor Dumnzeu a făcut multe semne şi minuni. Ucenicii au lucrat în colaborare cu Duhul Sfânt, de aceea Dumnezeu „întărea mărturia lor cu semne, puteri şi felurite minuni, şi cu darurile Duhului Sfânt, împărţite după voia Sa” (Evrei 2.4).

 

Darurle Duhului Sfânt (18)

continuare de aici

Darurile vindecărilor

În 1Corinteni 12.28 „…pe cei ce au darul tămăduirilor…”, ambele cuvinte în original sunt la plural – darurile tămăduirilor. Aceste daruri sunt cele mai râvnite de către credincioşi, dar în acelaş timp este şi un dar mult abuzat.

Darurile vindecărilor sunt manifestări ale Duhului lui Dumnezeu prin care, Dumnezeu dă vindecare membrilor trupului lui Hristos. Fiecare vindecare este o nouă manifestare a darului  de vindecare. Darurile de vindecare sunt pentru vindecarea supranaturală a rănilor, handicapurilor şi bolilor fără ajutorul mijloacelor naturale sau abilităţilor umane.

Domnul Isus a manifestat într-un mod proeminent acest dar în lucrarea Sa pe pământ. Prima Sa înstrucţiune către ucenicii săi a fost: „Vindecaţi pe cei bolnavi” (Matei 10.8), ucenicii Domnului Isus pe unde au umblat au vestit Cuvântul, iar Domnul lucra împreună cu ei, autentificând lucrarea lor prin semne, vindecări şi minuni (Evrei 2.4; Marcu 16.17-20). Un creştin botezat cu Duhul Sfânt primeşte o credinţă mărită pentru vindecarea altora.

Există mai multe cauze ale bolilor: păcatul, un atac direct al diavolului, călcareau unor legi naturale, o pedeapsă a Domnului pentru un anumit păcat, sau un atac demonic (Deuteronom 28.15-28; Marcu 1.32-34).

Deşi sunt atâtea cauze ale bolilor, Dumnezeu a pregătit şi căi de vindecare.

Există două căi principale de vindecare:

  • canalul natural: regim, odihnă, medicamente, operaţii, tratament.
  • canalul supranatural: rugăciune cu credinţă, ungerea cu untdelemn, punerea mâinilor, Cina Domnului (Iacov 5.14-16; Marcu 11.22-24; Matei 17.21).

Chiar dacă Dumnezeu este pentru vindecare, omul poate împiedica primirea vindecării prin:

  • nemărturisirea păcatului (iacov 5.13-16);
  • neiertarea semenilor;
  • frică, pentru că ea aduce îndoială dăunătoare (1Ioan 4.18);
  • nerespectarea legilor  naturale;
  • lipsa e credinţă a bolnavilor.

Darurile de vindecare pot folosi pentru declanşarea tămăduirii mai multe soluţii:

  • punerea măinilor (Marcu 6.5; 16.17-18);
  • pronunţarea cu autoritate a unor cuvinte (Matei 2.8-13);
  • uneori, prezenţa slujitorului lui Dumnezeu, umbra sau atingerea de cel bolnav (Fapte 5.15; 19.2);
  • împlinirea unei porunci date (2Împăraţi 5.10);
  • atingerea unor lucruri sau obiecte (Ioan 9.6);
  • privirea într-un anumit punct (Fapte 3.4);
  • ungerea cu untdelemn (Iacov 5.19).

Vindecarea se poate realiza uneori şi prin rugăciune personală, precum şi apropierea cu credinţă de Cina Domnului.

Existenţa darurilor de tămăduire nu exclude şi nu combate ştiinţa medicală.

Prin exercitarea darurilor de vindecare unii sunt eliberaţi de sub tirania diavolului (Fapte 10.38). Vindecarea demonstrează vizibil puterea Domnului Isus de a ierta păcatele (Matei 9.2-7). Prin vindecare se urmăreşte: întărirea propovăduirii Evangheliei, atragerea sufletelor să se întoarcă la Dumnezeu, glorificarea Numelui lui Dumnezeu, întărirea credinţei şi curajul celor credincioşi (Marcu 2.12; Luca 13.17; Ioan 6.2; Fapte 4.29-30, 8.6-7, 9.32-35 şi 10.38).

Dumnezeu nu promite că toţi bolnavii vor fi vindecaţi. Uneori credincioşii trebuie să urmeze tratamente pentru a primi vindecarea (1timotei 5.23).

În exercitarea darurilor vindecărilor este necesară creidinţa bolnavului şi a vindecătorului. Acolo unde nu este credinţă, Domnul Isus nu poate vindeca (Marcu 6.5).

„Ei au plecat şi au propovăduit pretutindeni. Domnul lucra împreună cu ei şi întărea Cuvântul, prin semnele care-i însoţeau”. (Marcu 16.20)

Darurile Duhului Sfânt (17)

continuare de aici, aici şi aici.

Aşa cum v-am obişnuit în ultimul timp am vorbit despre lucrarea Duhului Sfânt în general şi într-un mod personal despre darurile Duhului Sfânt, daruri pe care le-am împărţit în trei mari categori şi anume: daruri de echipare, daruri motivaţionale şi daruri de manifestare. În cadrul acestei ultime categori am vorbit până acum despre darurile de descoperire (darul vorbirii despre înţelepciune, darul vorbirii despre cunoştinţă, darul deosebirii duhurilor).

Tot aici în această categorie a darurilor de manifestare voi încerca să abordez puţin darurile de putere care cuprind: datul credinţei, darul vindecărilor şi darul minunilor.

Darul credinţei

Biblia vorbeşte despre credinţă din genesa pănă în Apocalipsa. În general credinţa poate fi privită din trei puncte de vedere: credinţă naturală, credinţa divină şi credinţa drăcească.

„Credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd”. Evrei 11.1

Credinţa supranaturală poate fi văzută în mai multe feliri:

  • credinţa mîntuitoare – este un dar de la Dumnezeu, se primeşte prin Evanghelie şi doar prin ea putem fi plăcuţi lui Dumnezeu (Efeseni 2.8-9; Romani 10.17; Evrei 11.6);
  • credinţa ca roadă a Duhului (Galateni 5.22), aceasta este un rezultat al mântuirii noastre, ea creşte pă măsură ce avem o părtăşie tot mai intensă cu Domnul Isus, prin Cuvânt, prin rugăciune şi părtăşie cu Duhul Sfânt (Ioan 15.5);
  • darul credinţei –  este credinţa care aşează în noi putere miraculoasă pentru care aproape că nu există imposibilităţi. Acest dar îl învredniceşte pe credincios să îndeplinească o anumită sarcină de slujire. Pentru cel care are darul slujirii nu există o ţintă imposibilă de atins. Manifestarea darului credinţei este adeseori necesară pentru a reconstrui biserici dărâmate, dau pentru a restaura biserici împărţite.

Darul credinţei s-a manifestat în viaţa multor credincioşi:

  • Avraam, prin credinţă, primeşte la bătrâneţe pe fiul său Isac (Genesa 17.19);
  • Ilie prin credinţă a fost păstrat de Dumnezeu pentru confruntarea cu proorocii lui Baal (1Împăraţi 17.13-16);
  • prin credinţă a fost protejat Daniel în groapa cu lei, şi cei trei tineri în cuptorul cu foc (Daniel 3.1-2; 6.1-21);
  • prin creinţă a fost transportat ilie dintr-un loc în altul (1Împăraţi 18-11-12);
  • prin credinţă a umblat Isus pe apă (Matei 14.24-27);
  • prin credinţă a fost izbăvit Petru din închisoare (Fapte 12);
  • darul credinţei a fost arătat prin transpoprtarea miraculoasă a lui Filip (Fapte 8.39-40);
  • prin credinţă a fost izbăvit Pavel de viperă (Fapte 28.6); ş.a.

Există mult mai multe exemple de manifestare a darului credinţei pe paginile Bibliei. Prin manifestarea darului credinţei noi suntem izbăviţi de cursele celor răi, de frică şi teamă, de moarte cauzată de molimi, de nenorociri, de accidente, de duhuri rele…

Avem nevoie de darul credinţei şi pentru a exercita disciplina în biserică. Satana caută să lovească în puritatea morală a bisericii, în învăţătura curată şi deplină, în unitatea frăţească. Păstorii au nevoie de o măsură îndoită de credinţă. Doar prin credinţă putem să ne împotrivim lui Satan şi acţiunilor lui (Efeseni 6.16-18; 1Petru 5.8);

Fie ca Dumnezeu să binecuvinteze biserica Sa cu acest dar, manifestându-se tot mai mult pentru protejarea şi izbăvirea credinciosului.

Pentecoste

Apostolii şi cei rămaşi fideli învăţăturii Domnului Isus Hristos, după înălţarea Sa la cer, potrivit poruncii Mântuitorului nu s-au depărtat de Ierusalim. „Toţi aceia stăruiau cu un cuget în rugăciuni şi în cereri, împreună cu femeile, şi cu Maria, mama lui Isus, şi cu fraţii Lui.” Faptele Ap. 1.14

„În ziua Cinzecimii, erau adunaţi toţi împreună în acelaş loc. Deodată a enit din cer un sunet ca vâjâitul unui vânt puternic, şi a umplut casa unde şedeau ei. Nişte limbi ca de foc au fost văzute împărţindu-se printre ei, şi s-au aşezat câte una pe fiecare din ei. Şi toţi s-au umplut de Duhul Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, după cum le da Duhul să vorbească.” Faptele Ap. 2.1-4

O dată cu pogorârea Duhului Sfânt, ziua Cinzecimii, cunoscută şi sub numele de Pentecost, – după denumirea ei de origine greacă – a căpătat o valoare nouă.

Pe lângă însemnătatea ce-o avea sărbătoarea Cinzecimii în perioada Vechiului Testament, aniversând darea Legii pe muntele Sinai, prin pogorârea Duhului Sfânt, ziua Cinzecimii a primit o nouă însemnătate pentru Biserica lui Dumnezeu nou testamentală. Ziua Cinzecimii a devenit astfel ziua care a consfinţit actul de naştere a Bisericii lui Dumnezeu.

Pogorârea Duhului Sfânt la Rusalii are o întreită semnificaţie:

  • pogorârea Duhului Sfânt în ziua Cinzecimii a fost semnul că, Domnul Isus Hristos a ajuns în cer la Tatăl.
  • pogorârea Duhului Sfânt în ziua Cinzecimii a fost semnul că, jertfa Domnului Isus Hristos a fost acceptată de Tatăl ceresc.
  • pogorârea Duhului Sfânt în ziua Cinzecimii a fost semnul că, Domnul Isus Hristos şi-a împlinit făgăduinţa lăsată credincioşilor Săi pe pământ: „Şi eu voi ruga pe Tatăl, şi El vă va da un alt Mângâietor, care să rămână cu voi în veac.” Ioan 14.16

În ziua Cinzecimii s-a împlinit întocmai ce spunea apostolul Petru în renumita sa predică ţinută imediat după evenimentul pogorâri Duhului Sfânt când a zis: „Şiacum, odată ce S-a înălţat prin dreapta lui Dumnezeu, şi a primit de la Tatăl făgăduinţa Duhului Sfânt, a turnat ce vedeţi şi auziţi.” Faptele Ap. 2.33