… stau la uşa şi bat…

„lata Eu (Isus) stau la uşa şi bat…” Apocalipsa 3.20

                        Am auzit pe mulţi spunând
                                „Isus nu sfărâmă zăvorul:    
                        El bate însă-ncet şi blând,
                        Dar tu deschizi, nu Salvatorul!”
                                    Odată însă-n viaţa mea,
                                    Isus vârând prin uşă mâna,
                                    Mi-a zis: „Eu totuşi pot intra,
                                    Căci Eu sunt DOMNUL, tu ţărâna!”
                        Dar n-a intrat. Şi-am plâns cu-amar,
                        Ne-nţelegând: de ce nu vine?
                        Dar El n-a vrut ca un tâlhar
                        Să tragă fierul pus de mine…
                                    Când i-am deschis, era târziu.
                                    El dispăruse-n umbra serii.
                                    Oraşu-ntreg părea pustiu.
                                    Şi m-au lovit pe drum străjerii.
                        Abia în zori ne-am întâlnit
                        În Ghetsimani, pe o cărare…
                        El, Cel nemărginit,
                        Iar eu… ţărâna cu zăvoare…
                                    O, frate dragă, Isus e blând,
                                    El stă la uşa ta şi bate.
                                    El poate s-o sfărâme-oricând.
                                    Dar dragostea din El… nu poate…

Nimic nu sunt! de Costache Ioanid

În contextul evenimentelor pe care le sărbătorim acum m-am gândit la această frumoasă poezie a marelui poet creştin Costache Ioanid.

Nimic nu sunt.
Un strop de tină
În care-ai pus un bob de grâu.
Un ciob în care-ai pus lumina.
Un spin din care scoți un rău.
Nimic nu sunt.
O cupă spartă
Din care faci un heruvim.
Sunt măgărușul ce te poartă
pe drumul spre Ierusalim.
Nimic nu sunt.
Un rob netrebnic
chemat ca jugul Tău să port,
să dau deoparte piatra rece,
când Tu dai viață celui mort.
Nimic nu sunt.
O trestie frântă
din care faci toiag de fier
O luminiță fumegândă
ce mâine fi-va stea pe cer.
Nimic nu sunt.
Dar Tu ești totul.
Și Tu Te-ai dat ca preț al meu,
Făcând din pieptul meu chivotul
ce poartă-n el pe Dumnezeu.
Nimic nu sunt.
Nimic sub soare.
Dar Tu-ai dat tot pentru nimic.
În veci să fii mereu mai mare ,
iar eu în veci, mereu mai mic.

Ai grijă!- de Mihaela Şod

Ai grijă-ntotdeauna
când umbli pe carare
…să tragi o brazdă dreaptă,
s-aşezi un semn frumos.
Cuvântul voii Sale
să-ţi fie ne-ncetat
lumina zilei tale
şi-odihna pe-nserat.
În paza rugăciunii
umblarea ta s-o ţii,
cântare înţeleaptă
dă-i sfintei bucurii.
Săracul să te simtă
părintele-i ascuns,
chemarea lui s-audă
grăbitul tău răspuns
Iubirea să-ţi găsească
lumina ta veghind,
spre casa rugăciunii
să ai un pas grăbind.
De ultima-ntâlnire
să ai un strai frumos
– aşa să te găsească,
Venirea lui Cristos.


Rugăciunea lui Sir Francis Drake – 1577

Tulbură-ne, Doamne,
cînd suntem prea mulţumiti cu noi înşine,
cînd ni se împlinesc visurile,
fiindcă am visat prea mărunt;
cînd am ajuns la destinaţie
fiindcă am vîslit prea aproape de ţărm.

Tulbură-ne Doamne,
cînd, sătui de lucrurile pe care le avem,
ne-am pierdut foamea de pîinea vieţii;
cînd, îndragostiţi de viaţă,
am încetat să mai visăm la veşnicie;
cînd, în strădania de a zidi un pămînt nou,
am uitat Cerul.

Tulbură-ne Doamne,
ca să îndrăznim mai straşnic,
să ne-avîntăm în mările involburate,
în larg, unde furtunile ne vor învăţa despre stăpînirea Ta
şi unde, fără ţărmuri la orizont, vom vedea stelele.

Iţi cerem să împingi zarea nădejdiilor noastre şi mai departe
iar viitorul să-l aduci şi mai aproape de noi,
Cu putere, îndrăzneală, speranţă si dragoste.

Iţi cerem acestea în numele Căpitanului nostru, Isus Hristos!

 

 

Izvoarele de sus şi izvoarele de jos

Caleb i-a zis: „Ce vrei?“ Ea a răspuns: „Fă-mi un dar,căci mi-ai dat un pământ secetos; dă-mi şi izvoare de apă“.
Şi el i-a dat izvoarele de sus şi izvoarele de jos.
(Iosua 15:18-19)

Există şi „izvoarele de sus şi izvoarele de jos“ în viaţă, şi ele sunt izvoare, nu ape stătătoare. Sunt bucuriile şi binecuvântările care curg din cer de sus, în timpul verii celei mai fierbinţi şi prin cel mai pustiu deşert al suferinţelor şi al încercărilor. Pământul care îi aparţinea lui Acsa era în Neghev sub soarele arzător şi era deseori pârjolit de căldura toridă. Dar din munţi veneau izvoarele inepuizabile care răcoreau, împrospătau şi fertilizau tot pământul.

Aceste izvoare curg prin locurile joase, prin locurile dificile, prin locurile secetoase, prin locurile singuratice, şi chiar prin locurile obişnuite ale vieţii. Şi oricare ar fi situaţia noastră, aceste izvoare se pot găsi întotdeauna. Avraam le-a găsit în munţii Canaanului. Moise le-a găsit printre stâncile Madianului.  David  le-a găsit în cenuşa Ţiclagului, când avutul lui fusese luat şi familia lui fusese dusă în captivitate. Şi cu toate că „poporul vorbea să-l ucidă cu pietre … David s-a îmbărbătat, sprijinindu-se pe Domnul Dumnezeul lui“ (1 Samuel 30:6).

Isaia le-a găsit în zilele teribile când împăratul Sanherib al Asiriei a invadat Iuda, când munţii păreau să fie aruncaţi în mijlocul mării. Şi totuşi credinţa lui putea încă să cânte: „Este un râu ale cărui izvoare înveselesc cetatea lui Dumnezeu, sfântul locaş al locuinţelor Celui Preaînalt. Dumnezeu este în mijlocul ei: ea nu se clatină“ (Psalmul 46:4-5).

Martirii creştini le-au găsit în mijlocul flăcărilor, reformatorii bisericii în mijlocul vrăjmaşilor lor şi a luptelor lor, şi noi putem să le găsim în fiecare zi a anului dacă Îl avem pe Mângâietorul în inimile noastre şi dacă am învăţat să spunem împreună cu David: „Toate izvoarele mele sunt în Tine“ (Psalmul 87:7).

Cât de bogate şi cât de preţioase sunt aceste izvoare, şi cât de mult mai este încă de luat în stăpânire din plinătatea lui Dumnezeu!

Ne pare că suntem de-o veşnicie
Şi că străbatem un deşert uscat,
-Un dor avem noi după nemurire
Şi locul sfânt care-I de neuitat. 

Ne pare că umblăm de-o veşnicie
Pe-acest pământ ce-I plin de încercări
-Dorim izvoarele cu apă vie,
S-ajungem unde-i ţara fără nori.

Iar prin deşertul lumi-ntunecos
Noi am muri de foame şi de sete
De n-ai fi Tu cu noi Isus Cristos,
Ne-am spulbera în lumea de păcate.

Cu Tine traversăm deşertul Doamne
Dorind ca să intrăm în Canaan.
Croieştene un drum până la Tine.
S-ajungem pe al cerului Liman.

Tu eşti Acel ce ne hrăneşti o Doamne
Când trecem prin pustiul vieţi noastre,
Noi mană sfântă primim de la Tine
Să traversăm puzderia de astre

(poezie de. George L.)

 

Psalmul 139 – Simion Cubolta

„Doamne, Tu mă cercetezi de aproape şi mă cunoşti, ştii când stau jos şi când mă scol şi de departe îmi pătrunzi gândul” (Psalm 139:1-2)

Doamne, Tu mă cercetezi de aproape
Şi-mi cunoşti adâncile, sufleteştile ape…

Ştii când ispitele înfrâng zăgazurile,
Ştii toate bucuriile şi toate necazurile,
Ştii cântecul, dorul şi visele,
Ştii amintirile mele, ucisele,
Ştii piscurile înalte şi căile,
Ştii gheţurile şi văpăile.
Ştii când mă arde trufia
Tăgăduindu-Ţi Cerul şi sfidând Veşnicia;
Ştii când fărădelegea m-apasă
Ca o pâclă amară şi deasă;
Ştii când mă urc şi când mă prăbuşesc
În neputinţa omului firesc —
Ştii când Te vând şi când Te răstignesc…

Încotro mă voi duce departe de Tine?
La cine voi alerga, Doamne, la cine?
Spre care zări, paşii goni-vor şi unde
Să-ncerc, de ochiul Tău, a mă ascunde?
Ca şi pe Cain de odinioară
Osânda conştiinţei mă doboară.
N-am tihnă, n-am puteri, n-am adăpost —
Sunt doar o biată navă fără rost,
Ce-alunecă-ncărcată de păcate
Pe valurile vieţii zbuciumate…

Doamne, Tu mă cercetezi de aproape:
Nu lăsa întunericul să mă-ngroape…
Răpeşte-mă, Doamne, păcatului,
Pune piedici Vrăjmaşului, blestematului,
Strecoară-mi în suflet luminile,
Aprinde-mi dragostea, înfloreşte-mi grădinile
Şi-nalţă-mă, Doamne, şi creşte-mă,
Cu naşterea a doua-nnoieşte-mă,
Să-Ţi pot cânta slavă cu îngerii,
Chiar şi-n valea aceasta a plângerii…

La cumpăna anilor

La cumpăna anilor

Se apropie grăbit un an…
Dar timpul parcă s-a oprit
să ne ofere un răgaz
să medităm ce-am făptuit.

Am fost noi oare mai aproape
de pruncul cel venit de sus?
În inimile noastre s-a născut
a lumii Împărat Isus?

Am stăruit mai mult în rugăciune
pentru acei ce nu-l cunosc pe El?
Le-am povestit de jertfa de pe cruce,
de mielul sfânt, divin, Emanuel?

Şi dacă-n anul ce de-acum s-a dus
Te- am întristat prin vorbă sau prin faptă,
noi Te rugăm Părinte-al veşniciei
„Ne curăţeşte Doamne şi ne iartă!”

Îţi mulţumim că Te-am simţit alături
că ne-ai fost sprijin, adăpost şi scut
ne-ai ridicat pe braţe în necaz
şi ne-ai iubit Isuse -aşa de mult!

Te rog rămâi cu noi şi mai depaete,
rămâi al nostru sfânt Miijlocitor
condu-ne către ţara mult dorită
cu Tine să păşim în anul viitor! Amin

Maria Luca