Gânduri pentru predicatori…

  • Ca să aibă efect o predicare trebuie să fie plină de viaţă, trebuie să avertizeze, să încurajeze; trebuie să fie apelul proaspăt adresat de Dumnezeu unei anumite mulţimi prezente. Atunci şi numai atunci, predica se transformă în mesaj profetic, iar predicatorul devine el însuş o verigă în lanţul de profeţi ai vremii.
  • Noi nu suntem diplomaţi, ci profeţi, iar mesajul nostru nu este un compromis, ci un ultimatum.
  • Noi, cei care propovăduim Evanghelia, nu trebuie să ne vedem pe noi înşine ca pe nişte soli trimişi să stabilească bune relaţii între Hristos şi lume.
  • Predicatorul care propovăduieşte adevărul, căutând să-l aplice la viaţa cotidiană a ascultătorilor săi, va simţi pe propria lui piele spinii şi cuiele crucii. Un astfel de predicator va duce o viaţă grea – dar va fi încununat cu slavă.
  • Prima lecţie pe care trebuie să o înveţe cel ce vrea să predice bine este să se roage bine.
  • Rugăciunea trebuie să fie fără încetare, predicarea, numai din când în când.
  • Nici un om nu ar trebui să stea înaintea oamenilor în biserică, dacă nu a stat mai întâi înaintea lui Dumnezeu îngenunchiat în rugăciune.
  • Adevăratul mesager al lui Dumnezeu nu este de obicei un om de succes, cel puţin nu în felul în care oamenii măsoară succesul.

„Mă recunoaşteţi?”

Felix Neff, un predicator activ în grija pe care o avea faţă de interlocutorii săi, aducea întotdeauna vorba într-un mod direct de soarta lor veşnocă.

Într-o zi, la Lausanne, i s-a părut că recunoaşte în faţa lui o persoană căreia îi mai vorbise despre Domnul Isus. A grăbit pasul, l-a ajuns, a pus mâna pe umărul său şi l-a întrebat: „Ce este cu sufletul tău?” Cel interpelat s-a întors şi Neff a recunoscut eroarea, s-a scuzat şi şi-a văzut mai departe de drum.

După patru ani, la sfârşitul unei adunări ţinută de Felix Neff, un om a înaintat spre el şi cand s-au întânit i-a spus: „Am o mare datorie de recunoştinţă faţă de dvs.” Neff l-a privit mirat. Omul a reluat: „Nu mă recunoaşteţi? Într-o zi, din eroare, mi-aţi pus întrebarea „ce este cu sufletul tău?” A fost ca o săgeată înfiptă în sufletul meu. Nu mai puteam să scap de ea. Am adus înaintea Domnului povara păcatelormele, le-am mărturisitşi ştiu că ele au fost iertate.”

Să ne punem şi noi această întrebare solemnă: „Unde este sufletul meu?” Noi nu putem să continuăm calea noastră, fără să rezolvăm această întrebare. Dacă vom ajunge la sfârşitul vieţii noastre fără să ne pregătim întâlnirea cu Dumnezeu, vom fi pierduţi. Dacă nu-L vom întâlni ca un Dumnezeu Salvator, cu care să ne fi împăcat, Îl vom întâlni ca pe un Dumnezeu judecător al celor vii şi al celor morţi, care ne va cere socoteală.

Astăzi este un timp în care să stăm şi să medităm la sufletul nostru, este el împăcat cu Dumnezeu sau nu? Răspunsul trebuie să ni-l dăm fiecare personal.