Răutatea inimii…

Un rege înţelept l-a întrebat pe un pictor renumit, dacă poate picta pentru el un balaur.

Fericit să-i slujească regelui, pictorul a răspuns „Desigur!” Dar regele l-a întrebat:”Ai văzut vreodată un balaur?”

Pentru că pictorul nu văzuse niciodată aşa ceva, regele l-a sfătuit: „Du-te şi caută mai întâi un balaur, priveşte-l, analizează-l, apoi vino şi pictează-l!”

Pictorul ştia că balaurii sunt figuri din basme dar a început să cugete adânc la îndemnul împăratului.

Probabil împăratul a vrut să spună să caut un om la fel de rău ca un balaur”…! gândea el.

S-a gândit că cei mai răi oameni se află în închisoare şi merse să caute acolo. Se inspiră din persoana unui criminal fioros.

Se întoarse la rege spunându-i că este pregătit de a începe lucrarea.

Însă regele îl întrebă: „Te atrage acel balaur?”

– „O, nu, nicidecum!” ripostă pictorul.

– „Atunci du-te şi mai caută! Caută un balaur care te atrage şi nu te înspăimântă!”

După ani de meditaţie, pictorul se întoarse la palat spunând: „Am găsit balaurul de care mi-aţi vorbit şi sunt gata să-l pictez!

Este biata mea inimă rea. Pe ea o voi picta!”

Iar pictorul îşi făcu autoportretul şi inima cu tot ce are rău în ea.

Inima, sediul sentimentelor umane! Izvorul răului!

Avea dreptate pictorul?

Omul, în orgoliul lui urăşte lumina pe care Cuvântul o aduce asupra stării sale. Omul se crede bun sau cel puţin în stare de a se îmbunătăţi, cu toate că Dumnezeu ne spune contrariul.

Căci dinăuntru, din inima oamenilor ies gândurile rele, preacurviile, curviile, furtişagurile,  (….) „ Marcu, 7.21-22

Singura cale de îmbunătăţire este primirea darului Lui Dumnezeu:

„Vă voi da o inimă nouă  (….)”  Ezechiel 36.26

resures crestine.ro

Cum ar fi dacă

Cum ar fi dacă inimile oamenilor ar fi pline de dragoste pentru omenire, în general, şi faţă de cei pe care-i întâlnesc zi de zi lângă ei? Cum ar fi dacă fiecare om ar trata pe ceilalţi oameni cu demnitatea pe care o merită fiecare, fiind creat după chipul lui Dumnezeu? Cum ar fi dacă fiecare ar servi pe fiecare, toţi încercând să dea mai mult decât primeşte? Cum ar fi dacă fiecare ar trăi după cum a trăit Hristos?

Cum ar fi dacă cei bogaţi ar ierta datoriile celor săraci? Cum ar fi dacă cei săraci ar renunţa la ura pe care o au faţă de cei bogaţi? Cum ar fi dacă cei care traiesc în lux ar alege să trăiască în simplitate, investindu-şi viaţa în ajutorarea celor în nevoie, fără să caute credit pentru faptele lor bune? Cum ar fi dacă cei înţelepţi s-ar dedica instruirii celor neştiutori?

Cum ar fi dacă mila ar birui judecata? Cum ar fi ca dragostea să alunge frica? Cum ar fi dacă cei împăciuitori ar fi mai respectaţi decât cei războinici? Cum ar fi dacă fiecare copil ar fi binevenit în lume? Cum ar fi dacă cei tineri şi sănătosi ar ţine companie celor bătrâni şi infirmi?

Cum ar fi dacă dealurile ar fi coborâte şi văile ridicate? Cum ar fi dacă a fi slujitor ar fi onorant ca un rege şi a fi rege ar fi o glumă? Cum ar fi dacă în loc să se arunce bani pe ceremonii religioase pompoase, aceştia ar fi folosiţi pentru adevăratele nevoi ale societăţii? Cum ar fi dacă, atunci când apar probleme, oamenii nu ar căuta pe cei vinovaţi, ci ar lucra împreună pentru rezolvarea acestora? Cum ar fi dacă încrederea şi credincioşia ar umple fiecare relaţie umană? Cum ar fi ca fiecare om să renunţe la a purta o masca? Cum ar fi dacă fiecare ar trăi ca Hristos?

Cum ar fi dacă blandeţea  ar fi considerată o virtute şi agresivitatea un viciu? Cum ar fi dacă duşmanii şi-ar iubi duşmanii, până când n-ar mai fi duşmani? Cum ar fi ca toate păcatele să fie iertate?

Cum ar fi dacă oamenii ar înţelege durerile sufleteşti ale celorlalţi şi ar încerca să le aline? Cum ar fi dacă nimeni n-ar mai judeca pe nimeni? Cum ar fi dacă toţi oamenii ar fi însetaţi şi flămânzi dupa neprihănire?Cum ar fi lumea asta dacă toţi ar trăi ca Hristos?

Cum ar fi dacă cei tari i-ar purta în spate pe cei slabi? Cum ar fi dacă toate săbiile ar fi transformate în fiare de plug? Cum ar fi dacă oamenii ar petrece mai  puţin timp pentru a-şi umple buzunarele şi mai mult timp pentru a-şi umple sufletele? Cum ar fi dacă eu te-aş iubi pe tine şi tu m-ai iubi pe mine? Cum ar fi dacă toţi ar trăi ca Hristos?

sursa. resusrsecrestine.ro

 

La cumpăna anilor

La cumpăna anilor

Se apropie grăbit un an…
Dar timpul parcă s-a oprit
să ne ofere un răgaz
să medităm ce-am făptuit.

Am fost noi oare mai aproape
de pruncul cel venit de sus?
În inimile noastre s-a născut
a lumii Împărat Isus?

Am stăruit mai mult în rugăciune
pentru acei ce nu-l cunosc pe El?
Le-am povestit de jertfa de pe cruce,
de mielul sfânt, divin, Emanuel?

Şi dacă-n anul ce de-acum s-a dus
Te- am întristat prin vorbă sau prin faptă,
noi Te rugăm Părinte-al veşniciei
„Ne curăţeşte Doamne şi ne iartă!”

Îţi mulţumim că Te-am simţit alături
că ne-ai fost sprijin, adăpost şi scut
ne-ai ridicat pe braţe în necaz
şi ne-ai iubit Isuse -aşa de mult!

Te rog rămâi cu noi şi mai depaete,
rămâi al nostru sfânt Miijlocitor
condu-ne către ţara mult dorită
cu Tine să păşim în anul viitor! Amin

Maria Luca

Eliberată din închisoarea fricii

Era o zi întunecată de iarnă, când ghiarele fricii s-au înfipt adânc în sufletul meu. Eram obosită, şi să mă plimb singură pe stradă era o relaxare de dorit in orice moment. Acum îmi ziceam eu: „o să pornesc pe jos acasă şi o să savurez fiecare moment„. Aşa că am dat drumul gândurilor şi rugăciunilor să se înalţe spre Dumnezeu. Ceva însă nu mergea bine. Îmi simţeam trupul greu şi copleşit; parcă abia reuşeam să îmi controlez gândurile care zburau tot spre sfere negative. În ultima vreme viaţa mea a fost grea şi aglomerată, astfel am pus totul pe seama vieţii stresante şi a oboselii, însă foarte curând sentimentele au urmat gândurile sau gândurile sentimentele şi am inceput să simt fiori reci apoi firbinţi şi disperarea brusc mi-a paralizat gândirea. Am simţit cum mi se taie respiraţia şi că o să leşin.

Trăiam ceea ce medicii numesc atacuri de panică…şi senzaţia pe care o trăiam se poate compara foarte bine cu cea pe care o simţi când eşti în mijlocul unui lac foarte adânc, unde nu simţi nimic sub picioare şi eşti gata să te îneci. Astfel cauţi în disperare să te agăţi de ceva palpabil. În astfel de momente gandul că cineva cunoscut locuia pe aproape, era ca o frânghie întinsă care nu mă lăsa să mă înec.

Am fugit repede spre casa unei prietene care locuia în apropiere şi am rugat-o să mă însoţească până acasă. Speram ca in felul acesta să mă liniştesc şi să străbat drumul acela până la capăt. Dar a fost mai greu decât m-am aşteptat! La fiecare pas mă simţeam copleşită şi că un mai pot înanita. M-am încălzit şi un mai suportam hainele groase pe mine deşi eram în luna decembrie. Tremuram toată şi simţeam că un mai pot face nici un pas.

Nu ştiam atunci spre ce mă îndrept…sentimente neînţelese de nelinişte, teamă şi presimţiri negative mă învăluiau fără să le pot controla, şi cu cât înainta drumul meu, cobora spre prăpăstii adânci şi reci. Trăiam fiecare zi până la sfârşitul ei şi atât ca şi cum terminarea unei zile era cel mai mare vis al meu. Seara când mă aşezam în pat cu toate că somnul îmi era tulburat, trăiam cea mai bună parte a zilei. Orice efort cât de mic mă obosea şi mă storcea de putere.

Acesta era începutul unui drum pe care am călătorit timp de opt ani de zile. Deoarece sufeream de spasmofilie şi doctorii au pus pe seama aceasta problema mea şi m-au lăsat baltă. Eu însă un ştiam cum trebuie să abordez problema, din punct de vedere fiziologic sau psihologic. Am alergat în toate direcţiile de unde speram să primesc răspuns la această problemă, însă m-au întâmpinat uşi închise – soluţia părea departe de mine. Aşa că singura cale de uşurare era să mă prăbuşesc înaintea cerului sperând să primesc din mâna Lui liniştea sufletului meu, însă de fiecare dată răspunsul era: „Harul Meu îţi este îndeajuns, căci puterea Mea în slăbiciune este făcută desăvârşită” (2 Corinteni 12:9). Trăiam dependentă în fiecare zi de puterea aceasta a Lui pentru ca puterea mea un exista. Dumnzeu mi-a dat vindecarea însă nu aşa cum o doream eu: în fiecare zi câte o fărâmă. La început mi-a schimbat circustanţele vieţii…apele tulburate şi evenimentele stresante s-au liniştit. Am învăţat să îmi umplu sufletul cu tot ce e bun şi frumos, iar pe celelalte să nu le ţin în seamă; am învăţat să râd din toată inima, să găsesc pacea în rugăciune…şi seara toate problemele m-am învăţat să le pun în mâna puternică a Tatălui – obişnuiam să mă rog: Doamne dacă le păstrez pentru mine, în timpul somnului nu foloseşte la nimic, dar dacă ţi le dăruiesc Ţie Tu cum nu dormi poţi lucra la rezolvarea lor. Cu toate acestea zilele în care trebuia să rămân singură acasă sau să parcurg un drum de una singură erau foarte grele. Toţi cei care s-au confruntat cu atacuri de panică înţeleg despre ce vorbesc.

Erau zile în care trebuia să merg la şcoală şi îmi era f. greu, mi se făcea frică de multe ori pe drum. Nu de puţine ori m-am oprit plângând eram în culmea disperării…însă Dumnezeu nu m-a lăsat niciodată.

Îmi amintesc că eram la un moment dat într-un alt oraş departe de casă. Am mers până acolo cu cineva, însă acea persoană avea probleme de rezolvat în altă parte a oraşului, eu am rămas singură şi mai aveam de străbătut încă mult până unde trebuia să ajung. La început o teamă superficială a făcut să mi se usuce gura. Apoi a devenit tot mai mare şi mai mare…picioarele un mă mai ţineau, parcă toţi muşchii mi-au paralizat; şi m-am încălzit foarte tare. Îmi venea să mă aşez jos şi să strig după ajutor. Însă acesta era un gest ieşit din comun care mi-ar fi complicat situaţia. Puţin mai încolo am gasit un parc şi m-am aşezat pe o bancă. Îmi auzeam bătăile inimii şi am început să plîng uşor. Aveam nevoie de apă să beau un medicament de calmare, însă nu mai aveam putere să mă ridic să merg să caut pentru ca să cumpăr. Plânsul mă liniştea întotdeauna. Am vazut în jurul meu un grup de femei relaxate care vorbeau liniştite, rîdeau, pe o altă bancă o bunică cu un nepot, vorbeau în linişte, oamenii veneau, apoi plecau, treceu pe lângă banca pe care stăteam eu fără să bănuiască ce furtună era în mine şi cât de mare nevoie aveam de ei. Aveam nevoie de cineva cu cine să merg mai departe. Chiar dacă nu făcea nimic deosebit numai gândul ca nu eram singură şi că eram cu cineva mă radica şi îmi puteam continua drumul.

Îmi amintesc ziua aceea cred că am stat aproximativ o oră acolo aşteptând pe cineva deşi era imposibil să întâlnesc cunoscuţi într-un oraş aşa îndepărtat. Nu m-am rugat parcă nu mă puteam ruga în momentele acelea grele, nici bileţele cu încurajări care îmi umpleau poşeta nu ajutau…Şi de obicei în momentele crizei simţeam multă mânie…de ce trebuia eu asa tânără să sufăr atât de mult, de ce eu care îmi doream să trăiesc conform Legilor Sfinte sufeream aşa, iar oamenii nepăsători nu suferă de nimic…de ce Cel care a zis: „Toată puterea mi-a fost dată în cer şi pe pământ” (Matei 28:18) nu face nimic…

Minunea a venit însă până la urmă – un băiat de la noi din biserică…tocmai trecea pe acolo. Când m-a văzut m-a întrebat unde merg şi s-a oferit să mă conducă! Dumnezeu să îl binecuvinteze din plin, nu i-am spus nici azi cât de mult a însemnat gestul acesta pentru mine: era Mâna lui Dumnezeu care m-a susţinut!

Ştiu că Dumnezeu nu ne lasă încercări fără un scop anume însă nu ştiu încă care a fost scopul Lui din toata această durere. Poate voi afla doar în cer… ştiu însă că această încercare m-a smerit enorm, şi m-a păstrat smerită şi dependentă. Dumnezeu nu mi-a dăruit vindecarea aşa cum am cerut-o eu, însă pot să spun că nu m-a lăsat niciodată pe cărarea aceasta atât de grea…niciodată.

Vindecarea totală mi-a dărut-o când a venit timpul- după opt ani de zile. Nu ştiu de ce atunci şi nu mai repede, însă adevărul este că viaţa mea a luat o cotitură şi chiar nu mai puteam să merg înainte cu probleme de genul atacuri de panică…au venit alt fel de valuri şi greutăţi de altă natură.

Vreau să fie o încurajare pentru cei care se confruntă cu atacuri de panică. Am citit ceva statistici şi sunt tot mai mulţi oameni care se confruntă cu aşa ceva…ştiu cum e, şi cine nu a trecut prin aşa ceva nici un îşi poate imagina, oamenii nu te înţeleg, şi aceasta îngreunează şi mai mult situaţia. Însă există o cântare pe care o iubeam şi o cântam cu lacrimi în vremea aceea grea: „cu Tine şi rănit străbat cărarea…” dacă avem o rană şi trebuie să înaintăm cu ea, să mergem înainte. Indiferent de greutate aşa cum nu i-a luat lui Pavel ţepuşul poate ne lasă şi nouă o durere şi aşteaptă să ne continuăm călătoria aşa cu durere cu tot…ori prin ce am trece El nu ne lasă. Domnul este credincios însă şi pentru greutăţie noastre are un scop şi un timp. Să nu ne mai luptăm aşa de mult să scăpăm de povară. Să ne luptăm mai bine să rămânem lângă Domnul şi El ne va conduce indiferent de relief, vreme, poveri, cotituri, boli sau ce ni s-ar mai pune în cale. Pentu că El ne va elibera sigur El o va face, chiar dacă nu va fi asa cum dorim noi, El ne va elibera, chiar şi de teamă! Dacă pe mine El m-a eliberat, El o poate face pentru oricine trece prin aşa ceva!

Sursa. resurse crestine

Abilitate…

Un om pios stătea de vorbă cu Dumnezeu şi I-a spus:

– Doamne, aş vrea să ştiu cum e Raiul şi cum e  Iadul.

Dumnezeu l-a condus pe om către două uşi. A deschis una dintre uşi iar omul a privit înăuntru. În mijlocul incăperii se afla o mare masă rotundă. Pe masă se afla un vas mare cu tocană, care mirosea foarte bine şi care l-a făcut pe om să îi lase gura  apă. Oamenii care stateau la masă erau slabi şi bolnăvicioşi. Păreau a fi înfometaţi. Ţineau linguri cu mânere foarte lungi, care le erau legate de braţe şi astfel puteau ajunge la vas pentru a le umple cu tocana; dar din cauza mânerelor mai lungi decât propriile mâini, nu puteau duce la gură lingurile pline. Omul pios s-a înfiorat la vederea suferinţei lor. Atunci Dumnezeu a spus: „Acum ai văzut Iadul

Au mers apoi către cealaltă cameră şi au deschis uşa . Arăta la fel ca şi prima. Se găsea acolo o masă mare şi rotundă cu un vas mare de tocana, care îţi lăsa gura apă. Oamenii de la masă erau echipaţi cu acelaşi gen de linguri, dar aceştia păreau bine hrăniţi şi durdulii, râdeau şi vorbeau între ei. Omul pios a spus: „nu înţeleg„. „Este foarte simplu” a spus Dumnezeu. „Este nevoie însă de abilitate. Aceşti oameni sănătoşi au învăţat să se hrănească unul pe celălalt, în timp ce ceilalţi se gândeau doar la ei înşişi„.

Când Isus a murit pe cruce, El se gândea la tine.

Sursa. resurse crestine.ro