Dumnezeu este TOT timpul în control!

Încredinţează-ţi soarta în mâna Domnului. (Psalmul 37:5)

Vorbeşte cu Dumnezeu despre tot ce te apasă şi apoi încredinţează totul în mâinile Lui. Fă aceasta ca să fii eliberat de confuzie, de conflicte şi de griji care umplu lumea de astăzi. De fapt, ori de câte ori te pregăteşti să faci ceva, trecând printr-o încercare, sau urmărind pur şi simplu treburile tale normale, vorbeşte-I Tatălui despre aceasta. Adu-I la cunoştinţă; da, chiar pune asupra Lui această povară, şi vei fi lăsat în urma ta preocupările şi îngrijorările cu privire la acea problemă. Începând din momentul acela, exersează sârguinţa tăcută şi plăcută în munca ta, recunoscând dependenţa ta de El ca să rezolve problema pentru tine. Încredinţează grijile tale şi pe tine însuţi împreună cu ele, ca o singură povară, în mâna Dumnezeului tău.

Construieşte un mic gard al încrederii
În jurul zilei de astăzi;
Umple spaţiul cu lucrarea iubirii
Şi stai înăuntru.
Nu te uita printre ulucile protectoare
După ziua de mâine;
Dumnezeu te va ajuta să suporţi ceea ce vine,
Fie bucurie fie necaz.  (Mary Buttz)

Vei găsi că este imposibil să-ţi încredinţezi „soarta în mâna Domnului“, dacă soarta ta nu primeşte aprobarea Sa. Aceasta se poate face numai prin credinţă, pentru că dacă există chiar şi cea mai mică îndoială în inima ta că drumul tău nu este cel bun, credinţa va refuza să aibă ceva de a face cu el. De asemenea, această încredinţare a soartei tale în mâna Lui trebuie să fie continuă, nu doar o singură acţiune izolată. Şi indiferent cât de neaşteptată sau de extraordinară ar fi călăuzirea Sa şi indiferent cât de aproape de muchia stâncii te-ar conduce El, nu smulge niciodată hăţurile din mâinile Lui.

Vrei să supui toate căile tale lui Dumnezeu, lăsându-L pe El să le judece şi să dea sentinţa? Nimic nu trebuie examinat mai îndeaproape de către un creştin ca propriile lui păreri şi obiceiuri confirmate, pentru că suntem atât de înclinaţi să considerăm aprobarea divină a lui Dumnezeu pentru ele ca fiind de la sine înţeleasă. Şi de aceea unii creştini sunt atât de neliniştiţi şi plini de teamă. Bineînţeles că ei nu au încredinţat cu adevărat calea lor în mâna Domnului şi nu au lăsat-o în mâna Lui. Ei au dus-o la El, dar apoi au plecat iarăşi cu ea.

Soarta omului…

„Ştiu, Doamne că soarta omului nu este în puterea lui; nici nu stă în puterea omului, când umblă, să-şi îndrepte paşii spre şintă.” Ieremia 23.10

Dacă ţinem sema de texte ca acestea este foarte uşor să ne dăm seama de ce este bine să fim într-o relaţie bună cu Dumnezeu. pă măsură ce ne vom gândă mai profund, vom descoperii că această problemă a fost mereu o constantă istorică a omenirii. Primul episod s-a petrecut cu Adam şi Eva.

Calea omului prin lumea aceasta nu este uşoară. Pentru a trece prin viaţă avem nevoie de o sumedenie de lucruri: de mâncare, de îmbrăcăminte, de adăpost. Avem nevoie să ne simţimacceptaţi de cei din jur şi integraţi în viaţa socială, mai presus de toate avem nevoie de Dumnezeu. Fiecare dintre noi avem prin creaţiune un vacuum lăuntric ce nu se umple decât prin lucrarea Domnului Isus.

Haideţi să examinăm câteva pasaje biblice în care putem observa crizele umane inerente şi strigătele caracteristice după ajutor:

1. David în Ps. 73.28 spune: „Cât pentru mine, fericirea mea este să mă aproprii de Dumnezeu; pe Dumnezeu Îl fac locul meu de adăpost, ca să povestesc toate lucrările Tale .” Dumnezeu doreşte şi poate să ne împlinească toate cerinţele. Lucrea Sa prin Domnul Isus Cristos a dovedit-o.

2. O altă criză este strigătul după acceptare şi părtăşie. Trebuie să ştim unde să ne împlinim această dorinţă. Iată ce scrie în Evrei 10.25 „Să nu ne părăsim adunarea noastră, cum au unii obiceiul, ci să ne îndemnăm unii pe alţii.” Am fost făcuţi să trăim împreună. Dumnezeu nu ne+a destinat să fim asemenea unor insule singuratice. În cadrul părtăşiei există stări de comuniune la diferite nivele, fiecare menit să ne împlineascăun anumit sector al personalităţii. Biserica este sfera în care pot fi saturate majoritatea dorinţelor noastre sufleteşti.

3. Ultima problemă asupra căreia vreau să zăbovim este dorinţa de creştere în capaciatea şi puterea de sacrificiu în slujirea celorlalţi. Când ne uităm în trecut este cu neputinţă să nu găsim pe cineva care şi-a făcut timp să ne ajute. Am ajuns unde suntem pentru că cineva ne-a dat ceva. Când creştinii se ajută unii pe alţii, ei o fac nu doar din resursele lor, ci din resursele cerului. Când un creştin se apropie să ajute pe cineva, el Îi dă prilejul lui Dumnezeu să intre în contact cu acea persoană şi să o atragă spre mântuire.

Soarta şi căile omului ar fi tare triste dacă ne-am lăsa mişcaţi doar de egoismul nostru îngust şi sărăcăcios. Când ne dăruim lui Dumnezeu şi-L lăsăm pe El să acţioneze prin noi şi spre folosul nostru, soarta noastră devine luminoasă, iar căile ne poartă din minune în minune, prin lucrări care-L glorifică pe El. Făcând aşa, ne depăşim pe noi înşine şi-I dăm posibilitatea lui Dumnezeu să ne îndrume paşii în aşa fel încât şă semănăm mai mult cu El şi să trăim din ce în ce mai mult pentru El.