Opriţi-vă şi să ştiţi!

„Opriţi-vă, şi să ştiţi că Eu sunt Dumnezeu.” (Psalmul 46:10)

Există vreo notă în toată muzica lumii atât de puternică precum marea oprire? Există vreun cuvânt în Psalmi mai elocvent decât cuvântul „Selah“, care înseamnă oprire? Există ceva mai palpitant şi care să inspire mai multă frică decât liniştea dinaintea izbucnirii furtunii, sau tăcerea ciudată care pare să cadă peste natură înaintea unui fenomen supranatural sau a unei ridicări de teren dezastruoase? Şi există ceva care poate să atingă inimile noastre la fel ca puterea liniştii?

Pentru inima care va înceta să se concentreze asupra ei însăşi, există „pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere“ (Filip. 4:7); „seninătate şi încredere“ (Isaia 30:15), care este sursa oricărei puteri; „multă pace“ care face să „nu [i] se întâmple nici o nenorocire“ (Psalmul 119:165); şi o odihnă profundă, pe care lumea nu poate niciodată să ne-o dea, nici să ne-o ia. Adânc în centrul sufletului este o încăpere a păcii unde locuieşte Dumnezeu şi unde, dacă vom intra în ea şi vom reduce la tăcere toate celelalte sunete, vom putea auzi acel „susur blând“ al Său (1 Împăraţi 19:12).

Chiar şi la roata care se învârte cel mai repede, dacă priveşti în centrul ei, acolo unde este axul, vei vedea că nu există nici un fel de mişcare. Şi chiar în cea mai ocupată viaţă, există un loc în care poţi să locuieşti singur cu Dumnezeu într-o linişte eternă.

Există o singură modalitate de a-L cunoaşte pe Dumnezeu: „Opriţi-vă, şi să ştiţi“. „Domnul însă este în Templul Lui cel sfânt. Tot pământul să tacă înaintea Lui!“ (Habacuc 2:20).

Preaiubite Tată, uneori am umblat sub un cer fără stele care lăsa să picure întunericul ca ploaia torenţială. Eram disperaţi pentru că ne lipsea lumina soarelui, a lunii şi a stelelor. Întunericul gros se arăta ameninţător deasupra noastră ca şi cum ar fi vrut să rămână pentru totdeauna. Şi din beznă nu se auzea nici un glas liniştitor care să vindece inimile noastre zdrobite. Am fi primit cu bucurie chiar şi o lovitură sălbatică de tunet, dacă cel puţin ar fi spart tăcerea chinuitoare a acelei nopţi triste şi deprimante.

Şi totuşi şoapta blândă a iubirii Tale eterne a vorbit mult mai dulce sufletelor noastre rănite şi sângerânde decât orice vânt care suflă peste o harpă de vânt. „Susurul [Tău] blând“ a fost cel care ne-a vorbit. Noi ascultam şi Te-am auzit, şi apoi ne-am uitat şi am văzut faţa Ta, care strălucea de lumina dragostei Tale. Şi când am auzit glasul Tău şi am văzut faţa Ta, viaţa cea nouă s-a întors la noi, aşa cum se întoarce viaţa la florile uscate care absorb ploaia de vară.

Ajutor prin tăcere…

Un pastor povestea despre vizita pe care a făcut-o unei familii dintr-un sat. Sosind acasă la ei a fost întâmpinat de gospodina casei care aspus: „Am ştiut că o să treceţi azi pe la noi. Am mare nevoie de ajutor. Nu ştiu ce să fac.” Apoi i-a spus ce probleme avea, lucruri care l-au făcut pe pastor să lăcrimeze, pentru că erau dincolo de orice capacitate de-a sa să le poată rezolva. Nu ştia ce să spună, aşa că a continuat să asculte cu răbdare pănă când femeia, zâmbind, printre lacrimi, a exclamat: „Vă mulţumesc mult că aţi venit! Este exact de ce aveam nevoie!” Pastorul a comentet: „Am ştiut atunci că avea nevoie de înţelegere şi nu sfatul meu înţelept.”

Comentând şcena din Iov 2.13, pastorul englez W.F. Adeney, a scris: „Compasiunea poate fi arătată prin tăcere. Acele şapte zile şi şapte nopţi de tăcere sunt un spectacol sublim. Mângâietorii lui Iov au început bine. Ar fi fost bine pentru reputaţia lor ca la sfârşitul săptămânii să fi plecat acasă. Ar fi fost cunoscuţi ca modele de oamenii ce încurajează şi mângâie pe alţii şi nu ar fi devenit personificarea torţionarilor morali. Adeseori facem greşeli crezând că „trebuie să spunem ceva”. Adney încheie:”În necaz nu este nevoie de sfaturi ci de simpatie, de înţelegere şi aceasta se poate arăta cel mai bine printr-o lacrimă, printr-o strângere de mână cu dragoste.”

Când cineva ne împărtăşeşte o povoară, este natural să vrem să-l ajutăm la rezolvarea problemei sale. Dar oamenii, adesea, doresc doar să găsească pe cineva care să-i asculte cu compasiune. De aceea ne putem exprima simpatia cel mai bine prin tăcere.

Poetul creştin Costache Ioanid spune:

„Când fraţii mei au răni ce dor, / Să-mi fie braţul meu sfios, / Să nu apăs în rana lor, / Căci nu eu vindec, ci Hristos.”