Mărţişor

Un mărţişor şi un gând bun pentru toţi cititorii…

Ploaia lui Dumnezeu

Va fi ca o ploaie, care cade pe un pământ cosit. (Psalmul 72:6)

Amos ne spune despre „cositul împăratului“ (Amos 7:1). Împăratul nostru are şi El multe coase şi le foloseşte mereu pentru a-Şi cosi pajiştile. Sunetul ca de clopot al pietrei de ascuţit pe coasă prevesteşte tăierea a nenumărate fire de iarbă, margarete şi alte flori. Şi pe cât erau de frumoase dimineaţa, în câteva ore ele vor zăcea ofilite în şiruri lungi.

În viaţa umană, noi încercăm să avem o atitudine curajoasă în faţa coasei durerii, a foarfecelor dezamăgirii, sau a secerii morţii. Şi aşa cum nu se poate cultiva o pajişte ca o catifea fără cosiri repetate, nu se poate dezvolta o viaţă de echilibru, de tandreţe şi de compasiune pentru alţii fără să îndurăm lucrarea coaselor lui Dumnezeu.

Gândeşte-te cât de des compară Cuvântul lui Dumnezeu oamenii cu iarba, şi gloria lui Dumnezeu cu floarea ei. Dar când iarba este tăiată, când toate firele ei fragile sângerează, şi când devastarea pare să domnească acolo unde odată înfloreau florile, a sosit timpul potrivit pentru ploaia lui Dumnezeu să cadă ca o ploaie delicată, foarte plăcută şi caldă.

Dragul meu prieten, Dumnezeu te-a cosit! În repetate rânduri Împăratul a venit la tine cu coasa Lui ascuţită. Dar nu te speria de coasa Lui – pentru că sigur va fi urmată de ploaia Lui.

 

Bătălia de la poarta ochilor – Nelu Brie

Un mesaj excelent susţinut de păstorul Nelu Brie la Biserica Poarta Cerului din Timişoara.

Credinţa TOT timpul este biruitoare!

Nădăjduind împotriva oricărei nădejdi, [Avraam] a crezut. (Romani 4:18)

Credinţa lui Avraam părea să fie în deplin acord cu puterea şi credincioşia constantă a lui Yehova. Privind la condiţiile exterioare în care se afla, el nu avea nici un motiv să se aştepte la împlinirea promisiunii lui Dumnezeu. Şi totuşi el a crezut cuvântul Domnului şi a aşteptat cu bucurie momentul când sămânţa lui avea să fie la fel de numeroasă „ca stelele cerului“ (Gen. 26:4).

Dragă suflete, ţie nu ţi s-a dat doar o singură promisiune, ca lui Avraam, ci o mie de promisiuni. Şi ţie ţi s-a dat exemplul multor credincioşi ca model pentru viaţa ta. De aceea este pur şi simplu în avantajul tău să te bizui cu toată încrederea pe Cuvântul lui Dumnezeu. Şi cu toate că El poate să întârzie trimiterea ajutorului Său, şi răul pe care îl experimentezi pare să devină din ce în ce mai rău, nu-ţi pierde curajul. În schimb, fii tare şi bucură-te, pentru că de regulă Dumnezeu păşeşte înainte ca să ne salveze când ne aşteptăm cel mai puţin, împlinind promisiunile Lui cele mai glorioase într-un mod miraculos.

În general El aşteaptă să ne trimită ajutorul Său până în momentul în care nevoia ajunge la maximum, astfel încât mâna Sa să fie văzută foarte clar în izbăvirea noastră. El alege această metodă pentru ca noi să nu ne încredem în nimic din ce vedem sau simţim, aşa cum suntem atât de înclinaţi să facem, ci să ne punem încrederea numai în Cuvântul Său – pe care putem să ne bizuim întotdeauna, indiferent de împrejurările noastre.

Adu-ţi aminte că timpul potrivit pentru credinţă să lucreze este când vederea noastră începe să slăbească. Şi cu cât sunt mai mari dificultăţile, cu atât este mai uşor pentru credinţă să lucreze, pentru că atâta timp cât putem vedea anumite soluţii naturale la problemele noastre, nu vom avea credinţă. Credinţa nu lucrează niciodată aşa de uşor ca atunci când perspectivele noastre naturale cad.

Viaţa’i ca un tren prin munte – Coca Saroni

O melodie foarte veche… merită ascultată!

Cu El pe munte…

Isus a luat cu El pe Petru, pe Ioan şi pe Iacov,
şi S-a suit pe munte să Se roage.
Pe când Se ruga, I s-a schimbat înfăţişarea feţei,
şi îmbrăcămintea I s-a făcut albă strălucitoare….
Petru şi tovarăşii lui … au văzut slava lui Isus.(Luca 9:28-29,32)

Dacă am căpătat trecere înaintea Ta, arată-mi căile Tale.(Exod 33:13)

Când Domnul Isus i-a luat pe aceşti trei ucenici sus pe munte singuri, El i-a adus într-o strânsă comuniune cu El Însuşi. Ei „au văzut slava lui Isus“ şi au spus: „Este bine să fim aici“ (Luca 9:32-33). Cerul nu este niciodată departe de cei care zăbovesc pe un munte cu Domnul lor.

Cine dintre noi în anumite momente de meditaţie şi rugăciune nu a prins o sclipire din porţile cerului? Cine nu a simţit în locul tainic al sfintei comuniuni un val puternic de emoţie – un pic din gustul binecuvântatei bucurii ce va veni?

Învăţătorul a avut momente şi locuri speciale pentru o conversaţie liniştită cu ucenicii Săi. Odată S-a întâlnit cu ei pe muntele Hermon, dar mai des pe pantele sacre ale muntelui Măslinilor. Fiecare creştin ar trebui să aibă propriul său munte al Măslinilor. Astăzi majoritatea dintre noi, mai ales aceia dintre noi care locuiesc în oraşe, trăiesc sub un mare stres. De dimineaţă devreme şi până la ora de culcare suntem expuşi vârtejului vieţii. În mijlocul acestei zarve, e mică oportunitatea pentru o meditaţie liniştită, pentru Cuvântul lui Dumnezeu, pentru rugăciune, şi pentru părtăşia de inimă!

Chiar şi Daniel avea nevoie să aibă propriul munte al Măslinilor în camera lui în mijlocul răcnetelor Babilonului idolatru. Petru a găsit un acoperiş în Iope, şi Martin Luther a găsit o „cameră de sus“ în Wittenberg, un loc care încă mai este considerat sacru.

Joseph Parker, un predicator englez congregaţionalist din secolul al XIX-lea, a spus odată: „Dacă noi, ca biserică, nu ne întoarcem la viziuni spirituale, la crâmpeie de cer, şi la cunoştinţa unei glorii şi a unei vieţi mai minunate, ne vom pierde credinţa. Altarul nostru va deveni doar o piatră rece şi goală, niciodată binecuvântată cu o vizită din cer“. Şi de aceasta are nevoie lumea de astăzi – de oameni care L-au văzut pe Domnul lor.   din Arta pierdută a meditaţiei

Apropie-te de El! Poate că El te va lua astăzi pe munte – în acelaşi loc unde  l-a luat pe Petru cu gafele lui, şi pe Iacov şi pe Ioan, „Fiii tunetului“ (Marcu 3:17), care în repetate rânduri nu L-au înţeles deloc pe Învăţătorul lor şi misiunea Lui. Nu există nici un motiv pentru care El să nu te ia, aşa că nu exclude această posibilitate pentru tine, spunând: „O, aceste viziuni şi revelaţii minunate ale Domnului sunt doar pentru anumiţi oameni!“ Ele pot fi şi pentru tine!

 

Este oare prea greu pentru Domnul?

„Este oare ceva prea greu pentru Domnul?” (Geneza 18:14)

Aceasta este provocarea plină de dragoste a lui Dumnezeu pentru tine şi pentru mine în fiecare zi. El vrea ca noi să ne gândim la cele mai adânci, cele mai înalte şi cele mai scumpe dorinţe şi aşteptări ale inimilor noastre. El vrea ca noi să ne gândim la acele lucruri care poate au fost dorinţe pentru noi înşine sau pentru cineva drag, dar care au rămas atât de mult timp neîmplinite încât acum le vedem pur şi simplu ca nişte dorinţe pierdute. Şi Dumnezeu ne îndeamnă să ne gândim chiar la acel lucru pe care odată l-am văzut posibil, dar între timp ne-am pierdut orice speranţă de a-l mai vedea împlinit în viaţa aceasta.

Lucrul acela, în măsura în care corespunde cu ceea ce ştim noi că este voia Lui exprimată – cum a fost cu fiul pentru Avraam şi Sara – Dumnezeu intenţionează să-l facă pentru noi. Da, dacă Îl vom lăsa, Dumnezeu va face lucrul acela, chiar dacă ştim că este un lucru atât de imposibil încât pur şi simplu am râde dacă cineva prin absurd ne-ar sugera vreodată că s-ar putea întâmpla.

„Este oare ceva prea greu pentru Domnul?“ Nu, nimic nu este prea greu când credem în El atât cât să mergem înainte, făcând voia Sa şi lăsându-L să facă imposibilul pentru noi. Chiar şi Avraam şi Sara ar fi putut împiedica planul lui Dumnezeu dacă ar fi continuat să nu creadă.

Singurul lucru „prea greu pentru Domnul“ este neîncrederea noastră deliberată şi continuă în dragostea şi puterea Sa, şi respingerea totală a planurilor Lui pentru noi. Nimic nu este imposibil pentru Yehova de făcut pentru cei care se încred în El.

 

Tu poţi fi biruitor!

Eram între prinşii de război de la râul Chebar,
s-au deschis cerurile şi am avut vedenii dumnezeieşti. …
Şi acolo a venit mâna Domnului peste [mine]. (Ezechiel 1:1,3)

Nimic nu face Scriptura mai preţioasă pentru noi decât un timp de „captivitate“. Vechii psalmi ai Cuvântului lui Dumnezeu au cântat pentru noi cu compasiune pe malul râului nostru la Babel şi au răsunat iarăşi cu o nouă bucurie când am văzut că Domnul ne eliberează din captivitate şi aduce „înapoi pe prinşii noştri de război, ca pe nişte râuri în partea de miazăzi!“ (Psalmul 126:4).

Un om care a trecut prin mari greutăţi nu va putea fi uşor despărţit de Biblia lui. O altă carte ar putea părea altora identică, dar pentru el nu este la fel. Pe paginile vechi şi pătate de lacrimi ale Bibliei sale, a scris un jurnal al experienţelor sale în cuvinte pe care numai ochii lui le pot vedea. Prin aceste pagini, el are timp şi vine din nou la stâlpii casei lui Dumnezeu şi „la Elim, unde erau … finici“ (Ex. 15:27). Şi fiecare din aceşti stâlpi şi finici au devenit o amintire pentru el a unor momente critice din viaţa lui.

Ca să avem un beneficiu din captivitatea noastră, trebuie să acceptăm situaţia şi să fim hotărâţi să profităm de ea din plin. Îngrijorându-ne din cauza a ceea ce am pierdut sau ne-a fost luat nu va îmbunătăţi situaţia, ci doar ne va împiedica să ducem la desăvârşire ceea ce rămâne. Nu vom face decât să strângem şi mai tare frânghia în jurul nostru dacă ne răzvrătim împotriva ei.

În acelaşi fel, un cal agitat care nu vrea să se supună liniştit frâului său nu face decât să se stranguleze singur. Şi un animal iute care nu are astâmpăr în jugul lui nu face decât să-şi rănească umerii. Fiecare va înţelege de asemenea analogia pe care Laurence Sterne, un slujitor şi un autor al secolului al XVIII-lea, a aşternut-o pe hârtie cu privire la un graur şi un canar. El a vorbit de diferenţa dintre un graur neliniştit care şi-a rupt aripile luptând împotriva zăbrelelor coliviei sale şi strigând în continuu: „Nu pot ieşi! Nu pot ieşi!“ şi un canar supus care stătea pe stinghia lui şi cânta cântece care întreceau în frumuseţe chiar şi pe cele ale unei ciocârlii care se înalţă liberă până la porţile cerurilor.

Nici o nenorocire nu ne va aduce vreodată numai rău, dacă o vom prelua imediat într-o rugăciune fierbinte către Dumnezeu. Chiar şi când ne adăpostim sub un pom în timpul unei averse de ploaie, putem în mod neaşteptat să găsim fructe pe ramurile lui. Şi când alergăm la Dumnezeu, căutând adăpost la umbra aripilor Sale, întotdeauna vom găsi mai mult în El decât am văzut sau am ştiut vreodată.

Aşadar, prin încercările şi suferinţele noastre Dumnezeu ne dă revelaţii proaspete despre El Însuşi. Ca şi Iacov, trebuie să trecem „vadul Iabocului“ (Gen. 32:22) dacă vrem să ajungem vreodată la Peniel, unde el s-a luptat cu Domnul, a fost binecuvântat de Domnul şi a putut spune: „Am văzut pe Dumnezeu faţă în faţă, şi totuşi am scăpat cu viaţă“ (Gen. 32:30).

Fă ca această poveste să fie şi a ta, dragă captivule, şi Dumnezeu îţi va da „cântări de veselie noaptea“ (Iov 35:10) şi va „preface întunericul [tău] în zori“ (Amos 5:8)

Rugăciunea…

„Petru era păzit în temniţă, şi Biserica nu înceta să înalţe rugăciuni către Dumnezeu pentru el.” (Fapte 12:5)

Rugăciunea este legătura care ne leagă de Dumnezeu. Este podul care trece peste orice abis şi ne poartă în siguranţă peste orice prăpastie a primejdiei sau a nevoii.

Gândeşte-te la semnificaţia acestei istorisiri din primul secol al bisericii: Totul părea să fie împotriva ei, pentru că Petru era în închisoare, iudeii păreau învingători, Irod era încă suveranul suprem, şi arena martiriului aştepta nerăbdătoare dimineaţa următoare ca să poată bea sângele apostolului. „Şi Biserica nu înceta să înalţe rugăciuni către Dumnezeu pentru el“. Şi care a fost rezultatul? Închisoarea s-a deschis în mod miraculos, apostolul a fost eliberat, iudeii au rămas încurcaţi, şi ca o manifestare a pedepsei lui Dumnezeu, crudul rege Irod „a murit mâncat de viermi“. Şi mergând mai departe spre o victorie şi mai mare, „Cuvântul lui Dumnezeu se răspândea tot mai mult“ (v. 23-24).

Cunoaştem noi cu adevărat puterea armei noastre supranaturale care este rugăciunea? Îndrăznim noi s-o folosim cu autoritatea unei credinţe care nu numai că cere, dar şi comandă? Dumnezeu ne botează cu îndrăzneală sfântă şi cu încredere divină, pentru că El nu caută oameni mari, ci oameni care să îndrăznească să dovedească măreţia Dumnezeului lor! „Şi Biserica nu înceta să înalţe rugăciuni“. A. B. Simpson

În rugăciunile tale, mai presus de orice, fereşte-te să-L limitezi pe Dumnezeu, nu numai prin necredinţă, ci şi gândindu-te că ştii exact ce poate El să facă. Învaţă să te aştepţi la ceva neaşteptat, mai presus de tot ce poţi tu cere sau gândi.

Deci ori de câte ori mijloceşti prin rugăciune, mai întâi taci şi închină-te lui Dumnezeu în gloria Lui. Gândeşte-te la ce poate El să facă, cum Îşi găseşte El plăcerea în Hristos Fiul Său, şi la poziţia ta în El – apoi aşteaptă-te la lucruri mari.

Andrew Murray

Rugăciunile noastre sunt oportunităţile lui Dumnezeu.

Treci printr-un necaz? Rugăciunea poate transforma timpul întristării tale într-un timp de tărie şi plăcere. Eşti fericit? Rugăciunea poate adăuga un parfum ceresc timpului tău de bucurie. Eşti în mare pericol din partea unui vrăjmaş din afară sau dinăuntru? Rugăciunea poate plasa un înger lângă tine a cărui atingere ar putea sfărâma o piatră de moară în fire de praf mai mici decât făina pe care ar măcina-o, şi a cărui privire ar putea distruge o armată întreagă.

Ce va face rugăciunea pentru tine? Răspunsul meu este acesta: Tot ce poate Dumnezeu să facă pentru tine. „Cere ce vrei să-ţi dau“ (2 Cronici 1:7).

Frederick William Farrar

 

Ascultarea…

Când norul rămânea … copiii lui Israel … nu porneau.

(Numeri 9:19)

Acesta era testul fundamental al ascultării. Era relativ uşor să-şi strângă corturile când norul pufos se ridica încet deasupra Cortului şi începea să plutească maiestuos înaintea mulţimii copiilor lui Israel. Schimbarea în mod normal este plăcută, şi oamenii erau entuziasmaţi şi interesaţi de traseu, de privelişte, şi de locul următorului popas.

Dar să trebuiască să aştepţi era cu totul altă poveste. „Când norul rămânea“, oricât era de neatrăgător şi de înăbuşitor locul, oricât era de chinuitor pentru carne şi sânge, oricât era de plictisitor şi de monoton pentru cei nerăbdători, oricât era de primejdioasă expunerea lor la pericol – nu exista nici o altă alternativă decât să rămână în tabără.

Psalmistul spunea: „Îmi pusesem nădejdea în Domnul, şi El S-a plecat spre mine, mi-a ascultat strigătele“ (Psalmul 40:1). Şi ceea ce a făcut Dumnezeu pentru sfinţii din Vechiul Testament, va face şi pentru credincioşi de-a lungul veacurilor, cu toate că deseori ne va face să aşteptăm. Trebuie oare să aşteptăm când suntem faţă-n faţă cu un vrăjmaş ameninţător, înconjuraţi de primejdie şi frică, sau sub o piatră care stă să cadă? N-ar fi acesta timpul să ne strângem corturile şi să plecăm? N-am suferit deja până la punctul de colaps total? N-am putea schimba căldura înăbuşitoare cu „păşuni verzi … [şi] ape de odihnă“ (Psalmul 23:2)?

Când Dumnezeu nu trimite nici un răspuns şi „norul rămâne“, trebuie să aşteptăm. Şi totuşi noi putem face aceasta cu siguranţa deplină că Dumnezeu ne dă mana, ne dă apă din stâncă, ne dă adăpost şi protecţie de vrăjmaşii noştri. El nu ne ţine niciodată la postul nostru fără să ne asigure de prezenţa Sa sau fără să ne trimită zilnic cele necesare.

Dragul meu, aşteaptă – nu te pripi atât de mult să faci o schimbare! Slujeşte, stai la postul tău! Trebuie să aştepţi acolo unde eşti până când norul începe în mod clar să se mişte. Aşteaptă ca Domnul să-ţi dea buna Sa plăcere! El nu va întârzia!

„Învaţă-mă s-ascult Cuvântul, Stăpânul meu preabun
Chiar de s-ar despica pământul
Şi fioros ar bate vântul,
Învaţă-mă s-ascult Cuvântul şi lui să mă supun,
Şi lui să mă supun!”